Infrânt nu esti atunci când sângeri
si nici când ochii’n lacrimi ti-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renuntãrile la vis.

(Radu Gyr – „Indemn la luptã”)

Aceste randuri exprima mai mult decat sentimentul celor chinuiti in inchisorile comuniste: o credinta, un ideal, o conceptie de viata, o intreaga filosofie. Sensul plenar si final al oricarei existente. Pentru asta traim. Pentru a ne realiza ca persoana umana. Tel pe care nu-l putem implini decat visand, imaginand ceva nou, proiectand dincolo de invelisul material al vietii reflexele lumii de dincolo. Trebuie sa prindem un crampei de cer in tot ce intreprindem aici pe pamant. Trebuie sa avem ochii atintiti spre valori mai inalte decat zidurile in care traim, patul in care dormim sau mancarea ce-o digeram. Nici chiar pleiada de inventii tehnice, care mai de care mai aratoasa, nu trebuie sa ne strice echilibrul interior. Toate acestea sunt lucruri pieritoare. Ele vin si pleaca si nu afecteaza destinul nostru imparatesc.

Omul e om numai in masura in care viseaza la marirea neamului sau si se integreaza in zbuciumul lui istoric si spiritual. Natiunea e o componenta a sufletului sau si nu poate renunta la ea fara a-si mutila existenta. Pe linia neamului, omul se urca mai departe si printr-un efort convergent se intalneste cu Dumnezeu si contempla creatia Lui in ordinea etnica. „Visul” lui Radu Gyr este aceasta ierarhie a valorilor, care-l smulge pe individ din zoologie si-l inzestreaza cu dimensiunea transcendentului.

In inchisorile comuniste, tratamentul aplicat detinutilor, cu fioroasele lui secvente, avea ca scop final dezintegrarea persoanei umane. Sa repudieze, ca un anacronism istoric, atat „superstitiile” religioase cat si atasamentul lor fata de neam. Odata constiinta golita, prin teroare si foamete, de aceste „resturi” ale unei civilizatii apuse -ideea religioasa si ideea nationala- nu ramane la limita decat materia. Cosmonautii sovietici in peregrinarile lor prin vazduh au raportat doar „ca n-au intalnit nicaieri pe Dumnezeu”.

Dar iata ca in ciocnirea dintre reprezentantii sistemului, care aveau toate avantajele de partea lor, si populatia inchisorilor, despuiata de orice protectie legala si condamnata sa moara prin denutritie si lipsa de aer, s-a intamplat un fenomen neprevazut de specialistii in tortura a scolilor de la Moscova. „Biruit-a gandul”, cum spune cronicarul. Detinutii s-au ghemuit in ultima lor transee, in albia nevazuta a sufletului lor, si aici au rezistat asalturilor repetate ale unui inamic ce nu cunoaste nici mila si nici omenia. Sistemul monstruos a fost infrant de om, de omul adevarat, de omul interior, care-i legat printr-un fir nevazut de Dumnezeu. Regimul comunist a confiscat proprietatile oamenilor, pamanturile lor, munca lor, dar n-a putut sa confiste sufletul oamenilor azvarliti in „zarca” sau alte locuri de exterminare. Detinutii au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renuntat la visele lor, stiind prea bine, cum spune Radu Gyr, ca „adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis”. Cine-si reneaga structura lui sufleteasca, isi pierde identitatea lui spirituala, se despoaie de propriul sau eu si devine o anexa a lumii materiale. Toate infrangerile isi pot gasi o compensatie sau o reparatie, afara de aceea care anuleaza insasi conditia umana. Iar daca Dumnezeu ii va chema la El pe acei ce-si apara cu atata inversunare infatisarea de om, vor primi o indoita rasplata: laurii istoriei si cununa martiriului.

In inchisorile din Romania, regimul comunist a suferit cea mai mare infrangere a lui. „Idealul” a biruit realitatea ingrozitoare in care au trait detinutii zeci de ani. Tineretea celor ce-au supravietuit s-a macinat in celule, dar „visul” lor n-a incetat o clipa sa-i sustina din interior si sa-i scoata cu fruntea sus peste pragul inchisorilor. Prin ei s-a impus neamul nostru contra navalitorului din rasarit, dovedindu-si capacitatea lui supraomeneasca de a rezista celor mai crancene prigoane si tiranii.

Cand luam act de aceste exemple cutremuratoare de tenacitate si mandrie a acestor Feti-frumosi ai inchisorilor, datoria pribegilor liberi creste la infinit. Nu ne putem lasa coplesiti nici de ani nici de varsta nici de deceptiile provocate de atitudinea unui Occident malaiet, lipsit de demnitatea ultimului detinut din Romania, ci ne vom calauzi dupa suferinta celor din inchisori, care nu s-au uitat la vremea care trece peste ei si le-a supt toata vlaga tineretii. Ne vom cumineca din comorile lor spirituale, adunate in deceniile de detentiune, stiind ca aceste suferinte nu vor ramanea fara rasplata in ochii Domnului si vor cadea, intr-un viitor apropiat, ca o mana cereasca peste desertul istoric ce-l strabate neamul nostru acum.

Sa fraternizam cu epopeea muceniciei nationale, raspunzand cu hotararea noastra tot atat de nezdruncinata de a „nu renunta niciodata la vis”, de a nu inceta o clipa lupta de eliberare. E singurul omagiu ce-l putem aduce cohortelor de morti si vii din inchisori, care au salvat onoarea neamului nostru.

de Horia Sima

„Tara si Exilul”, Madrid
Curier Informativ al Miscãrii Legionare
Director: Gheorghe Costea
Anul XVII (1980-1981)

via Miscarea.net