A mai trecut un 9 mai. În 2011, (2014) s-au împlinit 19 ani de când Nelson Mandela a fost ales primul preşedinte de culoare al Africii de Sud, 94 de ani de la moartea marelui poet George Coşbuc, 119 ani de la naşterea lui Lucian Blaga, 510 ani de la naşterea Papei Papius al III-lea, 508 ani de când Cristofor Columb a plecat în ultima sa călătorie spre „Lumea Nouă”, 69 de la încheierea ultimului mare război la care a fost supusă planeta şi totodată, 64 de ani de când Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a propus Germaniei şi altor state europene să pună „bazele concrete ale unei federaţii europene indispensabile pentru menţinerea păcii”, moment care avea să ducă, în 1985, la proclamarea zilei de 9 mai, drept Zi a Europei. Ce facem noi în această zi? Bineînţeles, sărbătorim. Unii, un fapt — încheierea războiului. Nu cred însă că greşesc când afirm că cel puţin două treimi dintre locuitorii Basarabiei sărbătoresc pe 9 mai o aşa zisă „zi a victoriei”. Ce s-a întâmplat luni în Chişinău este o dovadă imbatabilă a adevărului din afirmaţia anterioară. Moldovenii chiar sărbătoresc victoria în cel de-al doilea război mondial, semn că cei aproape 50 de ani de ocupaţie sovietică şi-au făcut cu vârf şi îndesat efectul.
Fără intenţia de a vă strica sărbătoarea, vreau doar să vă întreb! Dar care victorie o sărbătoriţi voi pe 9 mai? Ce am câştigat noi, după război? Or, în orice domeniu, atunci când pretinzi victoria, înseamnă că ai obţinut un câştig, nu-i aşa?! Repet! Noi ce am câştigat? Ce am câştigat, dnă Greceanâi, dle Diacov? Bunei şi străbunei alungaţi în Siberia, mii de morţi de foame, o dictatură comunistă de care, cel puţin psihic, nici până astăzi nu ne-am detaşat? Asta am câştigat? Sau poate sărbătorim faptul că ruşii nu ne-au dus pe toţi în Siberia, şi încă mai existăm? Adică, ne mulţumim măcar cu simplul fapt că ruşii ne-au dat dreptul să existăm. Ca o echipă de fotbal care se mulţumeşte că a pierdut un meci doar cu 1-0… Voi, cei care pe 9 mai sărbătoriţi, dar nu zile de naştere, ci victoria în cel de-al Doilea Război Mondial, ştiţi oare cine eram noi, mă refer la nivel de stat, în 1940-45? Unde eram noi înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop? Ce naţionalitate aveam? Unde era frontiera de stat? Mie, ziua de 9 mai îmi provoacă doar tristeţe. Pe lângă faptul că această dată este legată irevocabil de răpirea Basarabiei, 9 mai îmi aminteşte de încheierea unui război în care mii de compatrioţi de-ai mei au decedat luptând într-o confruntare străină, pentru nişte cauze pe care nu cred că le-au înţeles vreodată. Dintre două rele, care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, a câştigat unul.
Că a ieşit învingător răul cel mai mic, eu unul nici până astăzi nu sunt sigur. Pe 9 mai, singurul lucru pe care noi îl putem face e să-i comemorăm pe cei trecuţi în nefiinţă. Să aprindem câte o lumânare şi să-i plângem, pentru că s-au aflat în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit! Şi să ne imaginăm ce ar fi fost dacă acest război nu ar fi existat. Sper ca, cel puţin peste 20 de ani, să înţelegem că ziua de 9 mai înseamnă victoria lor, nu a noastră, că noi, din păcate, de fapt am pierdut acel război, iar repercursiunile înfrângerii mai sunt vizibile!
Sursa: Ziarul de Gardă, Autor: Victor MOȘNEAG, mai 2011.
