Deunăzi, îmi povestea un bun prieten cum părinţii săi au vândut, în urmă cu câţiva ani, cele câteva hectare de pământ pe care le aveau pentru a cumpăra un hârb de maşină, care mai mult stricată a fost, iar acum nu ştiu ce să mai facă cu ea – o grămadă de fier care ocupă locul în curte. Mi-a spus cu durere că pământul acela era singura moştenire concretă care-l lega de ţară, de străbunii lui, acum locuind în străinătate, unde munceşte pe pământul altora. În acea bucată de pământ era adunată sudoarea câtorva generaţii de ţărani, căci nu era uşor să ţii o familie care avea adesea peste cinci copii, şi să mai şi economiseşti cât de puţin ca să cumperi o bucată de pământ.
De altfel, preţul pământului, în foarte multe cazuri, a fost cu mult mai scump decât atât. După 1916, mulţi ţărani au fost împropietăriţi – de fapt familiile lor, căci ei n-au mai supravieţuit războiului. Aşadar, peste 500.000 de români au plătit cu viaţa bucata de pământ primită sau pentru a o apăra pe cea agonisită de-a lungul câtorva generaţii. Printre aceştia se afla şi străbunicul prietenului meu.
A venit însă comunismul cu naţionalizarea, când, dacă refuzai să dai pământul statului, riscai ani mulţi de puşcărie sau puteai fi chiar împuşcat. Ruptura a fost greu de dus, unii au și înnebunit în urma presiunilor şi a hărţuielilor.
Dar anii au trecut şi a sosit şi revoluţia. Revoluţia, pentru că a început să fie înapoiat pământul – dar oamenii nu mai aveau nici mijloacele, nici ştiinţa să-l cultive, aşa că l-au lăsat tot pe mâna asociaţiilor care au moştenit patrimoniul C.A.P.-urilor. Aşa că revoluţia nu a mai avut loc.
Ba nu, că o revoluţie tot a fost. Asta pentru că, odată cu trecerea anilor, televizorul – maestrul de ceremonii al societăţii de consum – a reuşit să facă mai mult decât comuniştii cu armele şi anii de închisoare: i-a determinat pe români să nu mai pună nici un preţ pe pământul strămoşilor lor, pentru care s-au jerfit nenumărate generaţii. Astfel că sute de mii de români şi-au vândut pe nimic pământul străinilor. Una dintre cele mai grozave lepădări din istoria poporului nostru.
„Omul fără identitate este nimeni”
Vânzarea pământului nu este însă decât un simptom al unei boli cu mult mai grave care s-a abătut epidemic asupra neamului nostru în ultimele decenii. Este vorba de patologia pierderii identităţii – aceea care pare a fi un concept tot mai abstract pentru omul bombardat cu mesaje publicitare, care s-a dezobişnuit să-şi protejeze intimitatea şi să-şi cultive reflexiv forul interior. De identitate însă depinde întreaga viaţă a omului, căci omul fără identitate este nimeni. Identitatea sunt rădăcinile pe care le avem în lumea aceasta, reperele esenţiale şi raporturile de conştiinţă între reprezentările pe care ni le facem asupra lumii. Identitatea este cea care ne face să fim. Cum?
Trebuie să fii în primul rând om de omenie, dacă vrei să trăieşti printre oameni, ne îndemnau bunicii. Iar pentru că suntem români şi nu francezi, americani sau chinezi, locuim, de când ne ştim ca neam, pământul acesta dintre Dunăre şi Tisa, şi vorbim minunata limbă a Cazaniilor. „Limba română este patria mea”, ne aminteşte Nichita Stănescu, căci veghe, dor, răbdare şi stăruinţă nu sunt doar simple cuvinte, ci stări de conştiinţă, locuri comune ale unui mod specific de a fiinţa, cel românesc. Limba împletită strâns cu istoria trecută a neamului nostru, cu poveştile copilăriei, amintirile bunicilor şi colindele de Crăciun – în ea se ascunde tot ceea ce mă înrădăcinează adânc în spaţiul specific al culturii, istoriei şi spiritului românesc.
Nu putem însă uita familia, creuzetul principal în care se desăvârşeşte chimia plămadei sufletului omenesc. Sânul mamei şi mâna protectoare a tatălui, amintirile din copilărie, dar şi puternicele legături ale dragostei pe care ne-au împărtăşit-o părinţii prin jertfa lor de zi cu zi şi an de an, acestea toate ne conferă forța şi sensibilitatea, punctul de sprijin în viaţa de adult.
Şi, nu în ultimul rând, credinţa este cea care ne îmbogăţeşte sufletul şi identitatea de persoană, pentru că prin ea aflăm în Dumnezeu un tată, dar şi un prieten care ne preţuieşte şi ne iubeşte, care s-a jertfit şi se jertfeşte pentru noi. Iar aceasta înseamnă mai mult decât toată atenţia şi cinstirea lumii în care trăim! Fereastră către lumea cealaltă, dar şi către raţiunile mai adânci ale lucrurilor şi întâmplărilor din viaţa noastră, credinţa este cea care desăvârşeşte patrimoniul identitar al omului. Ce este omul fără Dumnezeu, pierdut printre lucruri şi opinii, printre maşini şi imagini, betoane, sticlă, plastic şi ideologii?…
Din păcate, aici am fost aduşi de societatea globală. Amăgiţi cu nutreţul ieftin al distracţiilor şi al divertismentului, am fost atraşi să ne lepădăm de tot ce era statornic şi imuabil în viaţa noastră, pentru a ne alătura turmei. O lume globalizată, ale cărei rădăcini firave şi subţiri nu trec dincolo de imagini şi de sentimente de suprafaţă, de descărcări emoţionale produse ca un scurtcircuit în reţeaua globală a celor conectaţi la TV şi Internet.
„Ce va mai rămâne din om atunci?”
Venim de nicăieri, pentru că istoria ne-a fost ucisă de ideologii statului global care se ostenesc, plătiţi de altfel foarte bine, ca să ne demonstreze că neamul românesc nici nu a existat vreodată în istorie sau poate, cel mult, doar ca o sumă de triburi necivilizate. Dar nici amintirile copilăriei nu mai au nici o rezonanţă, anihilate, pierdute în miliardele de imagini cu care televizoarele ne-au invadat copilăria. Vedete globale, curente la modă, blugii de toată vremea, imprimeurile de pe tricouri ce concurează cu bestialele tatuaje, dar şi o mulţime de euforizante, ne-au scos – într-o măsură fără precedent în istorie – din matca fiinţei noastre româneşti, şi chiar a firii omeneşti.
Căci da, ca o încununare a acestui holocaust al persoanei umane, ni se cere acum să renunţăm de bunăvoie şi la definiţia genetică şi anatomică a firii noastre bărbăteşti sau femeieşti. Ba chiar în Franţa se anunţă că, de anul viitor, se va introduce în şcoală o materie despre ideologia „identităţii de gen”. Sună preţios, intelectual, dar în realitate e vorba de a-i îndemna pe copii să cultive, să experimenteze sau să adopte comportamentul homosexual şi lesbian. Ce-i aşteaptă pe aceşti copii? Ce va mai rămâne din om atunci?
Dar acesta nu este decât rezultatul procesului de desfigurare a chipului lui Dumnezeu din om, de diluţie şi contrafacere a identităţii umane. Oare nu avem şi noi o parte de vină atunci când prea uşor ne-am vândut şi părăsit pământurile, când ne-am neglijat familiile, când ne-am trădat strămoşii şi tradiţiile, şi mai ales când L-am uitat pe Dumnezeu?
Ce ne rămâne de făcut?
Să ne căutăm rădăcinile, să le adâncim cât mai mult, curăţindu-le de buruienile care le-au invadat. Iar dacă nu vom face aceasta, fără origine şi sens în lumea aceasta, durerea care ne va ajunge la un moment dat va fi atât de mare, că puţin va fi ca să nu ne pierdem mințile. Lumea produselor şi a reclamelor, lumea indivizilor fără chip – căci în toate se reflectă, tot mai mult, realităţile nedeterminate ale micului ecran –, lumea oamenilor fără conţinut sufletesc, fără orizont lăuntric, fără puterea de a se mai dărui şi a iubi, fără credinţa în Dumnezeu, această lume trebuie părăsită cât mai repede. Acesta, după cum anticipa McLuhan, profetul erei tehnologice, nu este decât pântecele, matrix-ul fiarei lui Yeats care se îndreaptă către Bethleem ca să se nască.
Desigur, toate acestea par un vis urât, un coşmar – dar tocmai de aceea trebuie să ne trezim, renunţând la ispita de a cunoaşte pentru bucuria de a iubi, şi la oferta de a avea pentru şansa de a fi.
Dar oare a fi mai poate crede cineva astăzi că este posibil fără Dumnezeu?
Mihai Cristea
Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă, numărul 60 (Ianuarie 2014)
