Nu ştiu când s-au scurs 8 ani de la acea zi de 1 mai 2006, când eroul rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului se stingea senin, răpus de o necruţătoare boală galopantă. Ion Gavrilă Ogoranu ne părăsea la vârsta de 81 de ani, într-o Românie care nu înţelesese să se împace cu propriul său trecut. Să şi-l asume ca atare şi să răscumpere nedreptăţile unei jumătăţi de veac de ocupaţie comunistă.
Bădia Gavrilă pleca din această lume purtând în cazierul său stigmatul unei condamnări la moarte. Legea 221, care permite reabilitarea în justiţie a celor condamnaţi politic de regimul comunist, avea să intre în vigoare abia după 3 ani de la moartea sa. Iar soţia sa, Ana Gavrilă-Săbăduş, eroina căreia practic acest popor îi datorează supravieţuirea lui Ogoranu, avea să-l urmeze la scurt timp, nesuportând vremelnica despărţire, plecând în suflet cu nedreptatea refuzului autorităţilor de a-i recunoaşte calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Aceste lucruri sunt reprezentative pentru o societate care nu a dorit să-şi cunoască trecutul şi să şi-l asume, cu crimele şi ororile lui. O ţară în care, după evenimentele din decembrie 1989, structurile puterii au rămas în mâinile aceloraşi torţionari ai unui întreg popor, în timp ce eroii săi, ce ce luptaseră şi suferiseră pentru Libertate, au rămas la marginea societăţii. Un popor care la crepusculul tiraniei din decembrie 1989, preferase să-i ovaţioneze pe călăi şi odraslele lor, scuipându-i pe cei care-i vegheaseră Demnitatea.
Iată de ce, efigia lui Ion Gavrilă Ogoranu şi statutul său în lumea românească postcomunistă este reprezentativ pentru destinul întregii sale generaţii de luptători pentru libertate şi adevăr. Gavrilă nu s-a iluzionat niciodată aşteptând recuniştinţa maselor mancurtizate de bolşevism. „Puţini, foarte puţini ne vor înţelege, ne vor iubi şi vor relua lupta noastră pierdută, ca să meargă spre biruinţă”, spunea el nu cu mult înainte să ne despărţim.
Dar este important ca aceia care au înţeles lupta sale şi şi-au însuşit acest ideal al Libertăţii şi Demnităţii naţionale, să-şi unească eforturile şi să-şi canalizeze energiile în vederea realizării dezideratelor generaţiei de la 1948.
Pentru că situaţia societăţii româneşti este una de restrişte în primul rând sufletească. Dirijată de o clasă politică decăzută moral, supusă subdezvoltării economice şi măcinată de o corupţie instituţionalizată, România tânjeşte la marginea focarului unui nou război rece care oricând poate deveni o conflagraţie internaţională. Germenii totalitarismului freamătă pretutindeni, erupând în toate instituţiile prin abuz, corupţie, ilegalitate.
Iată simptomele unei societăţi bolnave, care riscă să-şi repete oricând trecutul terifiant. La 24 de ani de la Revoluţie, în România nu există un muzeul al totalitarismului, în şcoli nu se învaţă la modul serios această pagină a istoriei recente, Rezistenţa anticomunistă nu are încă un monument naţional, ultimii torţionari vinovaţi de crime împotriva umanităţii mor în lux şi sunt îngropaţi cu onoruri naţionale, protejaţi patern de autorităţile penale, iar mulţi dintre demnitari au mâinile şi sufletul pătate de sânge.
Este poate ceasul al 13-lea în care mai putem face ceva. Dar tot nu este târziu, dacă peste morminte îngropate în nedreptate şi destine frânte vom reuşi să ridicăm edificiul Adevărului, singurul în mpsură să ne facă liberi cu adevărat şi să garanteze României de mâine un destin demn în rândul ţărilor civilizate ale lumii.
Să luăm aminte! Lupta continuă!
Florin Dobrescu
Sediul Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu, Bucureşti, 30.04.2014
____________________________________________
Niculae Purcărea – GÂNDURI DESPRE ION GAVRILĂ OGORANU
Era o zi frumoasă acea zi de decembrie 2005, când venise la Braşov, pentru lansarea ultimului volum al mărturisirilor şi totodată cu sbaterile lui. Era dornic să afle adevăruri, să descopere taine, dar mai ales să ştie cine i-au fost prieteni, să ştie cu ce oameni a luptat,cine au fost aceia care au trecut pe celălalt versant al onoarei, al conştiinţei de om.
Trăgea de cu seară la mine. Îi eram gazdă dragă. Vieţile noastre au ars la flacăra aceluiaşi crez. Ne împărtăşeam zbaterile, gândurile, până târziu în noapte.
Eram copii când, în 1940, ne întâlneam, în tabere de noapte, pe undeva prin munţi, ca să ne revedem în 1943 la închisoarea Alba-Iulia. Joaca noastră o dăruisem crezului, şi cântam, şi studiam, şi mai lucram în atelierul de sculptură, câţiva elevi, ucenicii lui Anghel Papacioc, veniţi de la Aiud, făcuseră un mic atelier de sculptură – şi ne uitam cum în grădina închisorii, merele cad şi nu le luam şi nu tânjam nici după mere, nici după joacă. Cât de maturi devenisem noi, copii închişi de Antonescu pentru îndrăzneala naostră de a face parte din “Frăţiile de Cruce”, şi cum ne surâdeau zările, căci doar eram fraţi de cruce mai mici ai lui “Făt Frumos” din poezia lui Tudor Arghezi. Nu conta că “muncile noastre silnice” erau de 10, 15, 20, 25 de ani, aveam cu noi pe Dumnezeu şi Neamul Sfânt, şi pentru crezul nostru “încovoiam vecia ca pe-un spic”, vorba lui Radu Gyr.
Ion era mai mare, mai răsărit şi îi dădeam respectul cuvenit, că doar era şeful grupului Făgăraş şi respectul era lege pentru noi: supunere, ascultare, admiraţie. Mă plimbam cu el şi cu Paul Miron (cel ce, peste vreme, devenise profesor uni-versitar la Munchen, şi poet), şi discutam şi ne feream să nu călcăm merele de pe jos. Iar atunci când suna alarma aeriană, eram doar în anii 1943-1944, veneau avioanele americane, pe noi ne închideau în celule, iar maiorul Muscă, directorul închisorii şi cu suita lui fugeau undeva la adăpost.
Apoi, în mai 1944 ne-am despărţit. Mareşalul Antonescu, în aprilie 1944, a dat un decret pentru elevi, şi care au reuşit să se elibereze s-au eliberat. Mulţi însă rămânând pe mai departe în închisoare, până în 1964.
Cei ce ne-am eliberat am fost luaţi repede în armată.
Ne-am revăzut în anul 1946, când cu greva de la Cluj, în care şi centrul universitar din Braşov a făcut parte. De la Cluj, curier a venit Ion, care era înscris la Agronomie şi se înscrisese şi la Academia comercială Braşov.
La Braşov era Asociaţia Studenţească “Petru Maior”, filială a celei din Cluj, asociaţie care reprezenta interesele studenţilor în relaţile cu administraţia Academiei, cu organizare de serbă-ri culturale, conferinţe, clocvii. Sub egida acestei asociaţii, ne-am desfăşurat activitatea naţional-creştină, anticomunistă, pâ-nă în 1948, când am fost arestaţi.
Ion Gavrilă făcea naveta, când la Cluj, când la Braşov. După arestările din 1948, cei care am reuşit să scăpăm, am încercat să ne regrupăm. Şi aşa, Ion Gavrilă şi-a făcut un grup de rezistenţă în Munţii Făgăraş, iar eu am ajuns pe Topolog, în grupul profesorului Dumitru Apostol.
Fiecare şi-a găsit destinul luptînd, aşa cum spunea Ion, ca soldaţi ai armatei speranţei. Lupta grea, noi puţini, iar ei batalioane peste batalioane.
Ceea ce-l caracteriza pe Ion Gavrilă era spiritul de organizare, era înţelepciunea de care a dat dovadă de-a lungul timpului. Citiţi cărţile lui, “Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”, şi-l veţi găsi pe el şi pe toţi cei care, cu îndrăzneală, au renunţat la viaţă, au luat calea codrului pentru apărarea patriei.
Testamentul lăsat de ei, “Grupul Făgăraş”, constituie jurământul de credinţă al tuturor grupurilor , ce au aprins flacăra speranţei pe culmile Carpaţilor, au dat onoare Ţării, au ridicat-o pe culmile eternităţii.
După 1989, ne-am regăsit iarăşi, sub steagul şi strigătul de alarmă dat de Partidul “Pentru Patrie”, căci lupta nu s-a terminat, ea continuă încă. Forţele răului, neocomuniste, peste jertfe, morminte şi trupuri zdrobite, stăpânesc şi au ruinat ţara. Ion Gavrilă şi camarazii lui, cu visul lor în gând, cu flacăra ce încă mai arde, a creat glorie, imagine neştearsă “luptătorului anticomunist român”. A înfiinţat “Fundaţia luptătorilor anticomunişti din Rezistenţă”, a ridicat Crucea de la Mănăstirea Sâmbăta, a fost ales Preşedinte al Partidului “Pentru Patrie” („Totul pentru Ţară)”, a ţinut conferinţe în ţară şi în străinătate, a fost cel mai emblematic “Frate de Cruce”.
Exemplul lui trebuie să renască, să mobilizeze “cornul stin-sei cruciade” şi cei ce cred în “ţelul final al Neamului” să vină lângă el, să vină la “Altarul” celor care prin jertfă au consfin-ţit, prin credinţă şi dragoste, crezul lui Ion Gavrilă:
“Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine !”
