De ce Transnistria?

de Florin Dobrescu

Deunăzi Ovidiu Hurduzeu declara, ritos: “Am spus şi repet. Transnistria nu-i problema României!”

Chiar aşa să fie oare? Să nu aibă nici o importanţă pentru România fâşia de pământ din stânga Nistrului? Haideţi să vedem.

Vechi bastion strategic rusesc.

Preluând o titulatură ce denomina, geografic, întreaga regiune dintre Nistru şi Bug, autodeclarata – dar de nimeni recunoscuta – republică independentă se suprapune întrucâtva teritoriului pe care sovieticii au creat, în 1924, aşa numita Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). În fapt, una din numeroasele diversiuni îndreptate împotriva proaspetei Românii Mari. Astfel, ruşii au încercat să impună falsul concept etnic de “naţiune moldovenească”, pe baza căruia Kominternul cerea autodeterminarea Moldovei şi desprinderea ei de România “imperialistă”. Diversiunea se încadra într-o serie mai amplă de atacuri sovietice împotriva frontierei estice a statului român, culminând cu atacuri armate pe frontieră, incursiuni teroriste în judeţele Basarabiei şi chiar organizarea unor rebeliuni precum aceea de la Tatar Bunar, din 1924.

Cu certitudine, fâşia din stânga Nistrului a avut mereu pentru sovietici o importanţă strategică deosebită. Şi putem spune, fără teama de a greşi, că acest lucru este valabil şi pentru partea română. De la statutul de spaţiu pentru regruparea acţiunilor de diversiune şi spionaj împotriva României, şi până la acela de cantonare a forţelor armate ruse, această regiune a reprezentat, iată, încă cu un secol în urmă un bastion al intereselor ruseşti împotriva României.

„Cadoul” otrăvit al URSS

După cel de-al doilea război mondial, Stalin a procedat la o serie de dislocări de populaţie care au transformat harta URSS într-o adevărată babilonie etnică. Scopul era să împiedice orice proces de pace în eventualitatea destrămării imperiului rus şi să asigure Moscovei o reţea de enclave ruso-fone în coasta tutror poparelor captive. Cum bine zice românul, “zece înţelepţi nu pot să descurce ceea ce un nebun poate să încurce”.

În cadrul acestui diabolic plan, milioane de români, georgieni, azeri, tătari etc. au fost deportaţi peste noapte din teritoriilor lor strămoşeşti şi duşi în Siberia sau Kazahstan, în locul lor fiind aduse populaţii rusofone. Aşa se explică faptul că, astăzi, în Bucovina de Nord dacă mai există 50% români, în timp ce judeţele din sudul Basarabiei aceştia mai ocupă sub 20%. Aşa au apărut enclavele ruseşti Kaliningrad – între Lituania şi Polonia, Osetia de Sud şi Abhazia în Georgia, Nagorno Karabah pe teritoriul Azerbaidjanului, Crimeea şi Donbasul în Ucraina etc..

În ceea ce priveşte Basarabia, situaţia este şi mai complicată. Pe lângă modificările de populaţie, URSS a procedat şi la schimburi teritoriale între republicile componente. Astfel, Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei au fost dăruite Ucrainei, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească primind în schimb de la aceasta fâşia de pământ din stânga Nistrului – Transnistria.

Reţeta lui Stalin a  funcţionat. Destrămarea URSS, în 1991 nu a însemnat şi pierderea influenţei Moscovei asupra teritoriilor fostei uniuni. Prin utilizarea populaţiilor rusofone dominante în aceste teritorii, Rusia a generat o puzderie de conflicte îngheţate şi reactivate ori de câte ori a avut nevoie să contracareze legitima opţiune a popoarelor din zonă de a-şi crea un alt destin, separat de primitivismul agresiv al Kremlinului.

De ce nu putem renunţa la Transnistria?

De ce această fâşie de pământ, considerată fără importanţă pentru dl Hurduzeu şi alţi admiratori ai politicii lui Putin, este vitală din punct de vedere strategic pentru România?

Întâi, pentru simplul motiv că ea a reprezentat piesa de schimb pentru Republica Moldova atunci când nordul Bucovinei şi Bugeacul au fost date Ucrainei. Măcar şi pentru acest motiv elementar, un bun român ar trebui să înţeleagă că menţinerea interesului românesc asupra Transnistriei este determinant într-o eventuală reglare de teritorii între Ucraina şi România.

Suprafaţa redusă, în comparaţie cu cea a Bucovinei de Nord şi Buceagului, este compensată prin concentrarea în această fâşie dominate de rusofoni  a întregii industrii a Republicii Moldova.

Nu mai vorbim de faptul că, actuala republică separatistă nistreană cuprinde şi străvechea cetate a Tighinei, împreună cu satele dimprejurul ei. Cum se poate spune atunci că Transnistria nu interesează România?

Apoi, este vorba de aspectul geostrategic. Prezenţa până a astăzi Armatei a 14-a a Rusiei în Transnistria reflectă importanţa acestui mic teritoriu. V-aţi întrebat de ce suportă Moscova uriaşele cheltuieli de întreţinere a acestui colosal arsenal pe Nistru? Şi de ce Amata a 14-a a sprijinit direct războiul declanşat în 1992 de ruşii de la Tiraspol, pentru desprinderea de sub autoritatea Republicii Modova? E simplu: enclava nistreană reprezintă principala bază de organizare a spionajului rusesc în toată Europa central-estică. Toată agentura rusească din ţările baltice, Polonia, România, este dirijată de aici. Din 1992 încoace, Transnistria este cunoscută ca o adevărată gaură neagră la frontiera Europei civilizate. Un spaţiu necontrolat decât de clanurile KGB-iste de la Tiraspol şi o bază de regrupare a structurilor mafiote specializate în traficul de droguri, armament, carne vie şi materiale radioactive în vederea penetrării Uniunii Europene.

Baza de control a Moscovei spre gurile Dunării.

Dar nu numai atât. Cel mai important atribut al Transnistriei – mai cu seamă în conjunctura actualei crize ucrainiene – este acela de punct de sprijin într-o eventuală acţiune de ocupare de către Rusia a regiunii aferente gurilor Dunării.

Devine iminentă, după finalizarea ocupării estului Ucrainei, acţiunea de diversiune şi anexare a regiunii portului Odessa, cu extensie spre vest, manevră prin care Rusia ar putea tăia ieşirea la mare a Ucrainei, dar mai ales ar asigura o legătură strategică între Crimeea şi bazele sale militare din Transnistria.

Declaraţiile tot mai insistente ale unor oficiali americani, precum senatorul republican John McCain – care a reluat avertizarea în urmă cu o zi -, dar şi cele ale preşedintelui României, reprezintă reflexul existenţei unor informaţii certe în acest sens la nivelul serviciilor speciale.

În eventualitatea unui astfel de scenariu, pentru noi situaţia ar deveni dramatică din punct de vedere strategic. În acest context trebuie înţeleasă activarea încă de acum 22 de ani a unei enclave găgăuze în sudul Republicii Moldova. Aceasta se află într-o poziţie cheie pentru desfăşurarea unei operaţiuni de extindere a controlului Armatei a 14-a ruse în sudul Basarabiei – un teritoriu altminteri depopulat, locuit dominant de rusofoni, în care Kievul ar pierde imediat controlul. Şi astfel, Moscova şi-ar atinge încă un obiectiv strategic esenţial: controlul asupra gurilor Dunării. Obiectiv care, de altfel, se numără printre priorităţile strategice ale eternului expansionism rusesc încă de la Petru cel Mare.

Aşa cum arată Cristian Negrea într-una din recentele sale analize, vecinătatea Rusiei la câteva zeci de km, peste Dunăre, de Galaţi, ar însemna un dezastru pentru România. Experienţa interbelică, atunci când vecinătatea URSS a constitui o sursă permanentă de instabilitate şi provocări, precum şi faptul că Moscova nu a înţeles să se vindece de sindromul expansionist (vezi episoade precum Transnistria 1992 ori Georgia 2008), reprezintă suficiente argumente pentru a ne dori ca un astfel de scenariu să nu se realizeze.

România va trebui să utilizeze toate resorturile la nivelul NATO şi UE, precum şi toate resursele de intelligence pentru a sprijini Republica Moldova în restabilirea controlului asupra enclavei de pe Nistru, chiar dacă acest lucru ar presupune degenerarea lucrurilor până la un conflict armat deschis cu armata rusă cantonată în regiune. În ultimă instanţă, este vorba de cîteva milioane nu doar de etnici români, dar chiar de cetăţeni români trăitori în Basarabia. Aşa cum Moscova invocă protejarea etnicilor ruşi din Ucraina pentru a justifica acţiunile de diversiune militară împotriva acestui stat, acelaşi drept internaţional îndreptăţeşte România să se implice, prin toate mijloacele, în protejarea intereselor şi vieţii etnicilor săi din Republica Moldova. Mai ales că este vorba de un străvechi teritoriu daco-român.

O atitudine plată, de expectativă diplomatică a României într-un astfel de context, ar fi echivalentă cu repetarea actului cedării din 1940 sau a celui de ratare a contextului favorabil al curentului unionist de pe ambele maluri ale Prutului, după 1990.

Iar o strategie de restabilire a drepturilor elementului etnic românesc în Basarabia nu poate fi concepută decât prin încurajarea revendicării drepturilor politice ale Republicii Modova în Transnistria ca pivot strategic fundamental în regiune.