Fără minunea Învierii nu ar fi existat creştinismul. Învierea Domnului Iisus reprezintă fundamentul credinţei creştine. Însuşi Iisus a legat învierea Sa de calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Două aspecte relevante vin să susţină Învierea lui Iisus: găsirea mormîntului gol de către mironosiţe, iar al doilea, experienţele de după Paşti ale ucenicilor, care relatează întîlnirea fizică cu Iisus înviat. Cele patru Evanghelii şi prima epistolă către Corinteni consemnează că, mormîntul lui Iisus a fost găsit gol la trei zile după răstignire. Ucenicii au explicat lucrul acesta prin aceea că Iisus a înviat în trup din morţi. Întîlnirile de după Paşti ale lui Iisus cu ucenicii Săi şi cu alţi credincioşi constituie dovezi de necontestat ale Învierii. Cum Iisus la rîndul Său a înviat pe Lazăr din morţi, puterea lui Dumnezeu Tatăl l-a înviat pe Iisus. Mărturiile unanime ale apostolilor coincid cu ceea ce relataseră alţi martori oculari: „Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, Eu sunt. Pipăiţi-le şi vedeţi: un duh nu are nici carne, nici oase cum vedeţi că am Eu” (Luca 24:39).
Cu ocazia Paştelui ortodox, credincioşii se bucură de minunea Învierii şi de taina Sfintei Lumini venită din cer. Această minune a prezentului se petrece an de an doar în Biserica Ortodoxă a Sfîntului Mormînt din Ierusalim, în timpul slujbei de vecernie din Sîmbăta Mare, de dinaintea Paştelui. În cadrul ceremoniei, Patriarhul grec al Ierusalimului înconjoară Sfîntul Mormînt alături de un sobor de ierarhi şi de preoţi. În jurul orei 12, Patriarhul se dezbracă şi rămîne în stihar alb cu epitrahil, mînecuţe şi brîu. Doi diaconi şi eclesiarhul bisericii îl conduc în faţa Sfîntului Mormînt. Mai întîi este controlat peste tot de poliţişti necreştini, în prezenţa reprezentanţilor oficiali armeni, romano-catolici şi copţi, să nu fie suspectat că ar avea vreo sursă de foc ascunsă. Apoi Patriarhul desigilează uşa Sfîntului Mormînt prin ruperea peceţilor şi intră în prima încăpere, numită „Capela Îngerului”, însoţit, potrivit tradiţiei, de un arab musulman. Diaconii şi eclesiarhul rămîn afară, la uşă. Ceara de la cele patru sigilii se adună într-o cupă de argint şi se păstrează la altar pînă anul viitor de Paşti. Patriarhul intră apoi în a doua încăpere şi îngenunchează în faţa lespedei Sfîntului Mormînt, iar musulmanul rămîne în Capela Îngerului şi supravegghează. Se sting toate lumînările, candelele, luminile, emoţia şi bucuria minunii îi cuprinde pe credincioşi, iar în Biserică se instalează o tăcere deplină. Doar arabii agăţaţi deasupra Bisericii imploră cu voce tare venirea Sfintei Lumini: „Doamne, dă-ne Lumina! Să vină Lumina!, Trimite-ne din cer lumina!” Se zice că dacă nu vin arabii să se roage, Sfînta Lumină întîrzie cu venirea. După aproximativ 15-20 de minute de fierbinte rugăciune, toată lumea din Biserică observă o lumină puternică, o scînteie luminoasă ca un fulger coborînd în zigzag prin cupola mare a Bisericii, iar mulţimea uimită aduce Slavă lui Dumnezeu în toate limbile. Scînteia de lumină dumnezeiască coboară deasupra Capelei Sfîntului Mormînt, ca un glob de lumină galben-albăstrui ce se sfărîma în mici bucăţi. Apoi intră înăuntru ca o rază de foc subţire, coboară pe lespedea Mormîntului şi aprinde vata presărată deasupra. În timpul rugăciunii vata şi lespedea se încarcă de o rouă divină. Sfînta Lumină a venit! Minunea s-a săvîrşit, săvîrşind la rîndul ei o trezire spirituală şi o dragoste de Dumnezeu în inimile şi conştiinţele celor prezenţi.
„Veniţi de luaţi lumină!”
Patriarhul adună vata aprinsă de flacăra galben-albăstruie, care timp de cîteva minute nu arde. O pune în două cupe de aur cu găuri şi iese în Capela Îngerului. Aici aprinde două buchete mari de cîte 33 de lumînări, în prezenţa musulmanului, iar cupele aprinse le dă, pe două ferestre mici, afară, la cei doi diaconi ortodocşi. Aceştia duc o cupă la Sfîntul Altar, iar a doua la biserică Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de la Patriarhie. Patriarhul iese în faţa Sfîntului Mormînt cu cele două făclii aprinse şi strigă de trei ori: „Veniţi de luaţi lumină!” Patriarhul iese din încăperea Sfîntului Mormânt şi împarte Lumina credincioşilor prezenţi în Biserică. În clipa în care a ieşti din Sfîntul Mormînt, se aprind singure cele şase candele ale ortodocşilor de deasupra, o parte de lumînări din sfeşnice şi candelele din Altarul Bisericii Mari, sub privirile uimite ale credincioşilor. Doi diaconi îl iau pe Patriarh şi îl conduc în Sfîntul Altar, iar credincioşi iau lumină. Biserica este o flacara divină care nu arde. Credincioşii se ating de flacară cu faţa, cu mîinile, cu hainele, pentru binecuvantare, fără ca lumina să îi ardă. Abia după cateva minute flacăra arde în mod normal. De la patriarh iau Sfînta Lumină şi romano-catolicii, armenii şi coptii şi o duc în altarele bisericilor lor, unde o pastreaza tot anul. Patriarhul ţine o scurtă predică de consolidare a credinţei ortodoxe, prin care mulţumeşte Mîntuitorului Iisus. Cu Sfînta Lumină în mîini şi cu căldura credinţei în inimi, timp de cîteva ore, prin faţa Sfîntului Mormînt, trec zeci de mii de pelerini, mulţumind Domnului în toate limbile: „Slavă Tie, Mîntuitorule”, pentru repetabila minune!
Cu adevărat, Hristos a înviat!
de Maria Diana Popescu Revista Art-emis
