Doina şi Ion Aldea-Teodorovici –
Două ramuri,
Două strune…
Doi copii desprinşi de lume.
Prin Cântec s-au unit şi sacrificat…
Poate, cine ştie, dacă n-ar fi cântat cu atâta dăruire – mai erau printre noi?! Nu se făceau atât de dragi lui Dumnezeu! Dar, aşa să fie: ascultându-le glasul, Bunul se va îndura de Neamul care ne are şi-i va întinde mâna să se înalţe precum îi este menit. Aşa e de când lumea – pentru a înaripa un vis, a apăra o cauză, cineva (dar nu oricine!) trebuie să fie răstignit. Pentru aceasta se aleg cei mai buni, cei mai dragi şi – irepetabili. De astă dată au fost Ei. Prin cântecul lor îi amintesc lui Dumnezeu-Tatăl de Noi. Am pierde cel mai frumos cântec din memoria Noastră, dacă i-am uita!
C. PARTOLE, scriitoare
