Duminica a 2-a din Post (a Sfantului Grigorie Palama)
„In vremea aceea, intrand iarasi Iisus in Capernaum, dupa cateva zile s-a auzit ca este in casa. Si indata s-au adunat asa de multi, incat nu mai era loc nici inaintea usii, iar Dansul le graia cuvantul (lui Dumnezeu). Si au venit la El, aducand un slabanog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputand ei din pricina multimii sa se apropie de El, au desfacut acoperisul casei unde era Iisus si, prin spartura, au coborat patul in care zacea slabanogul. Iar Iisus, vazand credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Si erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai singur Dumnezeu? Si indata, cunoscand Iisus cu duhul Lui ca asa cugetau ei in sine, a zis lor: De ce cugetati acestea in inimile voastre? Ce este mai usor, a zice slabanogului: Iertate iti sunt pacatele, sau a zice: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului a ierta pacatele pe pamant, a zis slabanogului: Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta! Si s-a ridicat indata si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata”. (Mc. 2, 1-12)
De multe ori si sub diverse forme am auzit ca un suspin al inimii – ca sa nu spun ca o plangere – din partea crestinilor si nu numai, ca Dumnezeu nu le asculta rugaciunea. Adesea se intreaba: “Oare de ce nu ma aude Domnul?…”. As adauga si eu o intrebare celui ce inca este framantat: „Ai constientizat ce ceri?…”.
Nu pot sa inteleg de ce credem ca noi stim mai bine decat Dumnezeu ce este necesar pentru om! Nu pot sa inteleg de ce ne revoltam cu atata usurinta catre Domnul, in loc „sa stam stramb si sa judecam drept” dupa cum spune si intelepciunea populara.
„Si erau unii dintre carturari (aici cu usurinta putem pune si simpli crestini pentru ca si ei invata pe altii!) care sedeau si cugetau in inimile lor: „Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu? Si indata cunoscand Iisus, cu Duhul Lui, ca asa cugetau ei in sine, le-a zis lor: De ce cugetati acestea in inimile voastre?”… Haideti sa „zabovim” putin asupra acestor doua aspecte: „sedeau si cugetau in inimile lor…” si „indata cunoscand Iisus…”.
Fiecare din noi cugeta, traieste ingandurat si cateodata incearca si sa se roage. Cei ce se asaza la rugaciune vor observa ca furtuna de ganduri ii asalteaza in clipa in care incep „Doamne Iisuse…”. Vor sa-si lase suspinul inimii in voia rugaciunii, dar gandurile nu le dau pace. Daca toata ziua te-a framantat un lucru caruia trebuie sa-i gasesti o rezolvare, raspunsul iti va veni in clipa in care vrei sa te rogi si astfel esti indepartat de vrajmasul de la atentia rugaciunii… acesta este un aspect care ar trebui sa ne dezvaluie cat de importanta este rugaciunea pentru noi. Dar nu este totul…
Exista si suflete care cand se roaga lasa buzele sa vorbeasca, dar inima este departe de cele spuse. De pe vremea Proorocului Isaia spunea Domnul: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13). Deci, vedeti exista prapastie mare intre cele ce cerem si cele ce iubim! Iar omul comunica pe doua cai: „glasul gurii’ si „glasul inimii”. Cand vreau sa pun ceva prin vorbire am posibilitatea de a o face cunoscut, cand vreau sa impartasesc un anumit sentiment o pot face si in tacere, sau cu un simplu gest.
De cele mai multe ori ceea ce cerem noi cu ceea ce-si doreste Domnul pentru noi se afla in contradictie. Este adevarat ca toti spunem „Tatal nostru” si ne dorim ca rugaciunea sa ne fie ascultata, dar deznadejdea apare cand nu ni se dau cele cerute. Problema este ca cerem sa se faca Voia Lui, dar dupa dorinta noastra; nu ar fi mai bine sa se faca voia noastra dupa dorinta Lui?…
Nu credeti ca ar fi mai mantuitor sa ma reculeg putin inainte de rugaciune si sa ma intreb daca cele pe care mi le doresc sunt bineplacute Lui?… Pentru ca de cerut oricum o sa cer, dar sa nu fie dupa placul meu, ci spre Slava Lui!
Cea mai ascultata rugaciune este rugaciunea mamei!!! Cea mai puternica rugaciune nu este a Patriarhului, ci a mamei; iar rugaciunea noastra ca sa prinda “viata” trebuie sa se transforme in rugaciune de mama. De ce?… Pentru ca este in stare de jertfa si plina de dragoste, iar dupa aceea bucuria implinirii este continuata intr-o stare de recunostinta profunda!
„Indata a cunoscut Iisus” si gandul meu, si gandul vostru… auzit este cel care care-si lasa inima sa-i conduca rugaciunea. Gandurile exista si sunt de neinvins de cele mai multe ori, se transforma in cuvinte, iar „cuvintele sunt cararile faptelor” dupa cum spunea Sf. Ioan Gura de Aur. Dar atunci cand ceea ce gandesc nu este in concordanta cu ceea ce iubesc, rugaciunea nu-si are puterea necesara de a ajunge la Domnul. Bineinteles ca mai mereu ma gandesc la ceea ce iubesc, dar o pot pune la rugaciune?… Cred ca este o modalitate prin care putem fi instiintati de propria constiinta daca ceea ce gandesc place Lui.
Este greu sa deosebim gandurile, care sunt bune si care sunt rele. Dar cel mai bine este sa fim sinceri cu El, sa le punem in fata Domnului prin rugaciune si astfel, in functie de raspunsul primit sa intelegem ce a fost in Voia Lui. Cu tot riscul sa ma repet, as vrea sa ne gandim mai mult la aceasta sinceritate fara de care nu poate exista nici pocainta, nici rugaciune. Daca nu vom fi sinceri cu noi nu vom lasa lumina lui Hristos sa patrunda in sufletele si in inimile nostre.
Ma gandeam zilele trecute ca frunzele unui pom sunt exact ca si gandurile noastre, iar crengile sunt obiceiurile avute. Cu cat frunzele si crengile sunt mai numeroase, cu atat lumina si apa ajung mai greu la radacina! Ele trebuie sa existe caci altfel nu am avea rod, dar totul pleaca de la radacina. Radacina pomului este inima si crengile cu frunze sunt mintea, dar ca lumina si apa sa ajunga la inima trebuie sa facem putina curatenie in ganduri. „La Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina…” (Ps. 35, 9) spunea Proorocul David, iar Hristos marturiseste: „Eu sunt lumina lumii, cel ce-Mi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric…” (Ioan 8,12) si spune samarinencei ca El poate da „apa vie” (cf. Ioan 4, 10). Cu cat gandurile sunt mai putine, cu atat mai usor lumina ajunge in inimile si in sufletele noastre.
Sfantul Grigorie Palama este numit de Biserica “teolog al luminii dumnezeiesti” si sarbatorit in a doua duminica a Postului Mare. Este foarte importanta opera teologica lasata, cat si viata petrecuta ca o marturisire continua. Inainte de toate insa, se retrage la Muntele Athos si incepe sa se roage neincetat Maicii Domnului: “Lumineaza-mi intunericul, lumineaza-mi intunericul!”… si iata ca rugaciunea i-a fost ascultata, luminat fiind incepe si marturiseste Lumina fiind ocrotit de Maica Domnului toata viata.
Un singur gand, o singura frunza… „Asa cum sufletul patrunde in noi in tot trupul, si aceasta lumina in toate madularele ne patrunde” spunea Sfantul, si iata cum ne putem striga si noi in rugaciune: „Sa se insemneze lumina fetei Tale peste noi…” Doamne! (Ps. 4, 6)
de Arhim. Siluan Visan Crestin Ortodox
