EVENIMENT EDITORIAL. Arhitecţii români în închisorile comuniste. O carte de excepţie a arhitectului Vlad Mitric.

Chiar dacă de curând ieşită de sub tipar, lucrarea arhitectului Vlad Mitric-Ciupe, neobosit cercetător al arhivelor trecutului recent, se impune ca unul din evenimentele editoriale de referinţă ale acestui an abia început. Şi când spunem aceasta nu ne referim doar la condiţiile grafice de excepţie, rar întâlnite în editorialistica autohtonă, cât mai ales la calitatea deosebită a conţinutului. Amplu studiu asupra unui anumit segment al foştilor deţinuţi politici – arhitecţii, breaslă din care face parte şi tânărul Vlad Mitric, lucrarea de faţă este rezultatul unei munci titanice, întinsă pe ani de zile. Cercetarea de arhivă este coroborată cu recuperarea mărturiilor orale, autorul atingând acurateţea ştiinţifică a istoricului şi respectând deziva deontologică „sie ira et studio”. Dacă adăugăm şi anii de colaborare ai autorului cu Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian, conducătorii Federaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, precum şi girul acordat lucrării de istoricul Radu Ciuceanu, credem că orice recomandare în plus este de prisos. Rămâne să ne vedem la evenimentul de pe 12 martie, la o nouă întâlnire cu istoria recentă.

Începem prin a reda recenzia Anei Barton pe marginea lucrării lui Vlad Mitric.

Buciumul.ro_____________________________________________________

O CARTE-EVENIMENT. Arhitecţii români şi detenţia politică 1944–196.

de Ana Barton

Mă grăbesc, spre imediată lămurire, să vă dau şi subtitlul acestui volum apărut recent la Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului: „Între destin concentraţionar şi vocaţie profesională“. Aceasta deoarece claritatea este unul dintre atributele esenţiale ale limbajului, iar faptul că această carte este un eveniment editorial fără precedent este lucrul pe care vreau să-l subliniez dintru-nceput. Am citit, începând cu 1990, memorii şi jurnale ale foştilor deţinuţi politici din România, am alergat într-un suflet în 1995 s-o cunosc pe Elisabeta Rizea la Biserica Stavropoleos şi s-o ascult preţ de câteva ore, pentru a mă cutremura de atunci încolo pentru totdeauna, am urmărit emisiunea Luciei Hossu-Longin, Memorialul durerii, încercând, copil crescut în comunism fiind, să-nţeleg cât mai bine istoria recentă pe care eu o-nvăţasem la şcoală complet diferit de ceea ce, iată, începea a mi se revela după 1990.

Şi am privilegiul ca după 24 de ani de parcurgere a zeci de volume de literatură subiectivă să mă aflu în faţa unei cărţi-monument, semnată de arhitectul Vlad Mitric-Ciupe, o lucrare exhaustivă ce adună între paginile sale destinele tuturor arhitecţilor români care au îndurat detenţia politică începând cu 1944 şi până în 1964, cu o excepţie de la acest interval, şi anume arhitectul Ion Fiştioc, arestat în 1987, care este şi artist plastic, un om pe care l-am cunoscut la începtul anilor ’90, când a expus la galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti. Excepţionalul merit al autorului rezidă în strângerea între aceleaşi coperte a unui uriaş material documentar pe care l-a parcurs în mii de ore de studiere a arhivelor şi de intervievare a supravieţuitorilor sau a urmaşilor lor, un extraordinar corpus de text fiind aceste mărturii inedite. „Prezentul studiu pornește de la această incontestabilă stare de fapt: insuficienta (re)cunoaștere a relației arhitecților cu regimul comunist – în special în primele decenii ale acestuia. Pași au fost făcuți, amintind aici contribuțiile valoroase ale profesorului Augustin Ioan, continuând cu volumele memorialistice ale arhitecților Gheorghe Leahu și Ioan Mircea Enescu, inițiativa de excepție a doamnei doctor arhitect Viorica Curea, amin­tirile în dialog ale fostului arhitect-șef al capitalei, Alexandru Budișteanu, cercetările doamnei pro­fesor Ana Maria Zahariade, recenta analiză foarte consistentă a domnului Alexandru Panaitescu, și altele. Cu toate acestea, deși dimensiunea represivă a comunismului a fost evocată, subiectul tragediei prin care au trecut unii membri ai breslei este doar firav atins, existând, firește, explicații pentru aceasta. Promovând un sondaj la nivelul tagmei noastre, al cărui rezultat a confirmat ipote­za inițială − nivelul extrem de scăzut al cunoașterii în legătură cu arhitecții condamnați pe motive politice în perioada 1944−1964, oportunitatea demarării unui studiu, ale cărui dimensiuni și fina­litate nu le-am putut bănui inițial, se afirma aproape de la sine“, mărturiseşte autorul în cuvântul său introductiv. Ceea ce însă nu spune Vlad Mitric-Ciupe, şi cred că asta se datorează exclusiv discreţiei sale ultraelegante, este ce efort extraordinar a presupus configurarea acestui studiu. Numai că autorul nostru, arhitect la rându-i, a fost determinat să facă acest efort, fiind extrem de conştient că realizează o lucrare de pionierat, una fără de care nimic pe această temă nu se va mai putea scrie la noi vreodată. Nimeni nu s-ar putea încumeta să se apropie de subiect fără a consulta volumul pe care am ales să vi-l prezint de această dată. Asta pentru că, în domeniu, această carte este deja sine qua non. „Am ales să detaliem 75 de cazuri în condițiile în care celelalte situații încă nu sunt clare, așteptându-se accesul la dosarele personale din arhiva C.N.S.A.S. Asupra cifrei propriu-zise, con­siderăm că un singur comentariu este suficient: așa cum am mai afirmat, la debutul cercetării noastre se cunoșteau la nivelul breslei doar câteva nume de arhitecți întemnițați. Cineva afirma la un moment dat că ar fi important studiul pe care îl propunem în condițiile în care am reuși să identificăm arhitecți care s-au opus comunismului prin intermediul operei lor. La final, rămânem la ideea inițială − nu prin operă putea arhitectul să reziste sau să protesteze, dar a făcut-o în multe alte forme, întreg spectrul detaliindu-l prin intermediul celor 75 de cazuri. Izbitoare a fost și constatarea diversității acestora, referindu-ne aici la vârstă, gen și calificare profesională (elevi, studenți, diplomați), putând aplica chiar și un criteriu etnic, dacă ne gândim la arhitecții cu origini ungurești, evreiești, germane, italiene și aromâne, cu toții împărtășind soarta românilor majori­tari. În aceeași logică se înscriu și diferitele încadrări juridice pentru cei condamnați, întemnițarea prin internare administrativă, presiunile la care au fost supuși după eliberare. Acest spectru larg ne-a determinat să analizăm toate cele 75 de situații, considerând că fiecare reprezintă o piesă a unui puzzle extins pe care ne-am dorit să-l închidem“, continuă autorul.

Cutremurătoare sunt declaraţiile date în timpul cumplitelor anchete de către unele din marile nume ale arhitecturii româneşti din prima jumătate a secolului XX, maeştri cărora le datorăm configuraţia arhitectonică a capitalei şi nu numai, nume precum principele G.M. Cantacuzino, Constantin Iotzu, Eugen Botez, Constantin Joja, Ion D. Enescu, Arghir Culina, asta dacă mă opresc aici cu enumerarea. Şi mă voi opri fiindcă Vlad Mitric-Ciupe şi-a structuat lucrarea periodizând-o şi incluzând toţi arhitecţii care au fost arestaţi şi condamnaţi în fiecare dintre anii intervalului 1944–1964. Aşadar, vom găsi câte un minicapitol dedicat fiecărui arhitect, acesta incluzând biografia, motivul arestării, care este bineînţeles un pseudomotiv, declaraţiile pe care arestatul a fost obligat să le dea anchetatorilor în condiţii care sunt descrise pe larg în interviurile pe care autorul le-a luat supravieţuitorilor şi rudelor celor dispăruți, uneori declaraţii şi note ale anchetatorilor, textul sentinţei şi extrase, unde a fost cazul şi a existat material documentar, din memoriile scrise la mult timp după eliberare, adică atunci când a fost sigur ca ele să poată fi scrise pentru că aceşti oameni au fost urmăriţi de Securitate, pas cu pas, până în 1989. Abuzul regimului nou-instaurat în România asupra acestor artişti a căror profesie începea imediat după 1944 să fie privită ca fiind caracterizată de decadenţă este unul fără putinţă de tăgadă, manifestat nu doar prin impunerea în arhitectură a curentului sovietic, dar, în modalitatea cu adevărat atroce, prin arestarea şi întemniţarea unora dintre corifeii arhitecturii româneşti. Despre destinele concentraţionare ale acestor arhitecţi (și nu numai) ne vorbeşte cartea lui Vlad Mitric-Ciupe, o carte-eveniment şi-o carte-document deopotrivă, conţinând bogate extrase din arhivele C.N.S.A.S şi o ilustraţie extraordinar de generoasă pentru fiecare caz prezentat. Demersul autorului-arhitect este unul pe care vă rog să-mi daţi voie să-l aplaud în picioare şi-n faţa căruia să mă înclin, acestea două deoarece citindu-i cartea, una pe care n-o poţi parcurge altfel decât pe-ndelete, mi-am putut reconstitui îmbogăţit o epocă din care informaţiile privind soarta arhitecţilor şi a arhitecturii acelei perioade, în general, erau foarte puţine şi disparate, găsite în memoriile scriitorilor deţinuţi politici în aceeaşi perioadă şi care aveau în familie sau printre prieteni arhitecţi. Pot spune, aşadar, că această carte cu greutate se constituie în evenimentul editorial al începutului acestui an.