Anii, viata si slujirea crestina
Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.
Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.
Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.
„Manastirea satului meu”
As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.
Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.
De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.
Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah.
Povestea numelui Teoctist
Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.
As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: „Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” Si asa mi-a ramas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.
Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice.
Dictatura comunista, anti-crestina
Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.
Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut? Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.
Moldova era pustiita de navalirea sovietica
Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri „patriarhale” de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri.
Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare.
Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: „Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945.”
Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda
Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie.
Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. in fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodata din mijlocul studentilor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi.
Preotii, profesorii, arestati si intemnitati
Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: „Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!” Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: „Pentru ce atatea seminarii?”; „Pentru ce atata activitate bisericeasca?”; „De ce atatea reviste teologice?”; „Pentru ce atatea manastiri?”; „De ce da Biserica obladuire atator condamnati politici?”, unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti.
Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut
S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.
Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.
Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei
Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia – din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei – pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca.
Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si stiu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie.
Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an.
Duhul diabolic
Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra – si care lucreaza si acum – ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica. Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.
Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala. Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. „N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?”, i-am raspuns. „Dar eu nu mi-am dat avizul” – mi-a replicat. „Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie.” si atunci am zis: „Aici va fi”. si nu s-a mai intamplat nimic.
Salvarea bisericilor
In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat.
Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti.
Sfintii neamului romanesc
Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim?
Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inaintasi de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani. A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava!
Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.
Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.
Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.
TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
sursa: Teoctist.info
