Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” – invataminte esentiale din inchisoare, valabile si pentru zilele noastre: LUPTA PENTRU DISTRUGEREA INTIMITATII E MAI PREZENTA CA ORICAND, DAR CU METODE MAI PERFIDE!

“In lumea de azi suntem bombardati cu prea multi stimuli din exterior, care ne fura. Tot timpul suntem furati, si nu ne dam seama. Lobacevski [probabil altcineva, nu matematicianul rus, care nu a fost contemporan cu Lenin, n.n.] ii spunea lui Lenin intr-o scrisoare: „Daca vrei sa-l stapanesti pe om, ucide-i intimitatea”. Acest lucru s-a incercat in permanenta – si in inchisoarea mica, si in „inchisoarea” mare: sa ne ucida intimitatea, sa nu avem nici un moment in care sa fim cu noi insine — ori sa lucram, ori, cand veneam in celula, se punea cineva sa citeasca ziarul cu o voce din asta, penetranta… Şi pe urma, ca sa fim foarte reeducati, ne duceau intr-o sala care se numea „club”, unde ne puneau un film, ne puneau sa citim o recenzie, sa facem orice, numai sa nu ramanem in inti­mitate. […]  Mai inainte de toate, fii credincios tie insuti, adica sa te poti uita linistit in oglinda. Constiinta inainte de toate“.

***

Familia ortodoxa, nr. 1 (60)/2014:

Dr. Galina Raduleanu despre inchisoarea cea mica si „inchisoarea” cea mare

„Dumnezeu ramasese in inchisoare…” (I)

 

Parintele Boris Raduleanu

– Atunci cand tata, Parintele Boris Raduleanu, a fost arestat, la 13 martie 1960, la perchezitie i s-a luat si ultima hartie, lucruri pe care tata le scri­sese o viata intreaga — totul. In aceasta perchezitie se gasisera insa si jurnalele mele, caietele pe care tata, cand aveam 10 ani, mi le-a pus in mana si a zis: „Scrie tot ceea ce ti se intampla, tot ceea ce gandesti, tot ceea ce vrei!”. De-aici a pornit totul. Pentru ca eu eram foarte sincera si scriam exact cum gandeam in caietele respective, si sigur ca ceea ce gandeam era departe de a fi in conformitate cu vremurile pe care le traiam. Mai ales faceam anu­mite comentarii in ceea ce priveste felul in care se comporta comunistii, si multe, multe altele.

In plus, eu mai aveam inca un stigmat: datorita acestei impotriviri fatise impotriva deznationalizarii si a comunismului, aveam un caietel tot asa, cu insemnari, in care imi scriam parerile despre orele noastre de la Liceul „Lazar”, unde eram eleva. Şi sigur ca la istorie faceam biografia lui Stalin, la geografie faceam geografia U.R.S.S.-ului, drept care eu imi spu­neam toate parerile, si despre profesorii pe care ii adusesera asa, mai „pe puncte”, la noi.

Galina Raduleanu, dupa eliminarea din liceu, 1952

O buna amica, secretara UTM-ului, mi-a furat carnetelul si l-a dus la directoare, care a fost obligata sa ia masuri. Şi a fost adusa o in­spectoare de la Ministerul Invatamantului, sipe baza acestui carnet eu am fost eliminata pentru totdeauna din toate scolile din Romania. Eram in clasa a X-a, deci aveam 17 ani.

Mai tarziu, la cateva luni, m-am incadrat intr-o munca, la o tipografie, ca magazionera, si dupa vreun an de zile tata a avut o idee, data de un prieten: sa iau de la Lugoj, unde facusem opt clase, certificatul de absolvire a celor opt clase — pentru ca pe atunci nu erau computere, nu se prea stia ce se intampla dintr-o parte intr-alta a tarii. Pe baza acestui certificat, eu fiind si salariata, am facut la seral inca o data liceul. M-am inscris la facultate la Cluj, pentru ca la Bucuresti putea oricand sa ma vada cineva, si am terminat facultatea fara voia lor – sub ochii lor! Numai ca acuma, odata tata arestat, s-a descoperit si ceea ce am facut eu. Deci era o vina in plus, cu toate ca nu mai puteau sa faca nimic, fiindca nu era nici un fel de plastografie — eu am facut complet legal facultatea.

Şi, in cele din urma — eu eram medic la Poiana Marului, la tara, un sat care atunci era mi­nunat, un sat exceptional, arhaic, de altadata… Eram cu calul, cu cainele, faceam teren… Şi acolo a venit Securitatea, mi-a facut o perchezitie, si pe 23 septembrie am fost dusa la Brasov, si ulterior la Uranus, unde tata era deja de sase luni de zile. Bineinteles ca eram speriata, nu se poate sa nu fii, dar in sinea mea aveam o oarecare mandrie: imi ziceam ca toti astia pe care ii iau comunistii si-i chinuiesc sunt eroi — si eu voiam sa fiu eroina!

Delict de opinie

Şi acolo am inceput ancheta. Aveam la vremea aceea 24 de ani. Acuma, fiind eu cu toate do­cumentele mele si cu toata istoria mea scrisa, ma gandeam: „Mai“, zic, „de fapt e adevarat ca eu sunt impotriva — dar la urma urmei n-am facut nimic, sunt nevinovata”. Numai ca an­chetatorii, care erau si analfabeti, si prosti, erau foarte pusi pe o anumita linie: trebu­iau, cu orice pret, cu frazele lor de lemn, sa-si faca dosarul, pentru ca sa se arate importanti, foarte importanti… In ’60 nu mai era elita aceea politica, insa Securitatea trebuia sa-si mentina pozitia de suprematie si de „pazitor al democratiei” — si atunci, cum-necum, ei tre­buiau sa inventeze dusmanii. Şi notiunea de „a face”, la ei, era egala cu „a vorbi”,pentru ca punctul la care te incadrau era articolul 209, punctul 2, litera A – care erau „discutii”.Or, analfabetul de anchetator te intreba asa: „Ce discutii ati vorbit?” sau „Ce ati facut?“.Eu nu facusem nimic, nu stiam nimic, eram foarte linistita. Pana la urma m-au lamurit ei ca fap­tul ca gandisem si vorbisem (ma rog, vorbisem cu tata) era un delict: delict de opinie.Şi, dupa un numar impresionant de luni si o atmosfera celulara foarte apasatoare si foarte chinuitoare (in care, de la orele 5 dimineata pana la 10 seara, n-aveai voie sa stai decat pe marginea patului, n-aveai voie sa te sprijini, n-aveai voie sa atipesti, n-aveai voie sa vorbesti tare, trebuia sa fii ca o simpla marioneta), a urmat procesul.

Dar toate acestea aveau si un revers, pen­tru ca, stiti, ca in vasele comunicante, cand se taie celelalte vase, tot lichidul se ridica pe unul singur, si atunci se ridica intr-o cantitate mai mare, toate celelalte vase fiind suprimate. Deci in aceasta asceza, ca e un fel de asceza fortata la care esti supusa, nu-ti ramane decat o singura posibilitate: sa te intorci in tine, sa te gasesti si sa-ti traiesti viata interioara mult mai intens decat ai trait-o pana atunci, si mult mai intens decat o vei trai dupa ce vei iesi din inchisoare…

In vremea asta, pe tata l-au torturat timp de noua luni de zile intr-un mod barbar — de altfel modul „obisnuit”, nu pot sa zic ca a facut exceptie – pana cand l-au adus la spitalizare. Acolo, cand te torturau, era de fata si doctorul, care venea sa constate daca mai poti sa fii torturat sau trebuie sa se opreasca, ca altfel moare detinutul si piere „obiectul muncii”. Iar pe taica-miu si-au revarsat intreaga ura, si comunista, si ateista, si l-au tor­turat teribil. A fost dus la spital, acolo l-au mai reanimat; ajunsese piele si os, ca o zdreanta. Iar ca sa fie tortura pe toate planurile, au gasit un motiv sa-l aresteze si pe fratele meu, care era stu­dent, si nu avea absolut nimic de care sa poata ei sa se agate, decat ca la un moment dat plecase de acasa la Constanta, avea el in cap sa fuga, dar n-a facut-o — si atunci s-au agatat de asta, ca a vrut sa fuga, lucru pentru care n-au avut nici o do­vada, si l-au bagat in inchisoare si in proces. Şi in procesul asta mai era si verisoara mea, Doamna Xenia Mamaliga (acum Maica Mina), care fusese legionara, dar nu facea nici un fel de caz de asta. A urmat procesul. Procesul a fost lucrul cel mai cumplit, absolut cel mai cumplit, pentru ca acolo iti vedeai parintele ajuns ca o fantoma, fratele scheletic, si o gramada de minciuni care se derulau. In procesele comuniste nu exista decat martorii acuzarii, nu exista martorii apararii – asta doar la „burgheji”, la comunisti, nu! N-aveai voie sa vorbesti cu cel de alaturi. Şi a fost un proces ti­pic, asa cum au fost toate procesele lor, la care era sentinta dinainte stabilita de catre Securitate — de altfel anchetatorul, D-l Mihailescu, ne-o si spu­sese. Şi completul de judecata a luat aminte si s-a supus, asa incat la sfarsit tata a fost condamnat la 15 ani, Xenia la 10, eu la 7 si fratele meu la 5. Şi asa a inceput periplul prin inchisori.

„O liniste luminoasa”

Anchetatorul, care avea un anumit simt al umorului, imi spunea sa nu fiu amarata, ca in inchisoare cei mai grei sunt primii zece ani si ultimii zece ani. Asta era bancul. Iar un alt banc, pe care ni-l spunea turnatoarea care era in celula cu mine: doi insi se intalnesc, si unul intreaba: „Mai, nu te-am mai vazut de mult, ce-ai patit?” „Pai am stat la inchisoare, am fost condamnat…” „Pentru cati ani?” „Pentru cinci ani” „Pentru ce?” „Pentru nimic” „Fii serios, ma, «pentru nimic» se dau zece!”…

Este de remarcat ca, in inchisoare, cei care au avut simtul umorului — si in inchisoare s-a ras foarte mult, foarte mult! — au suportat mult mai usor decat cei care vedeau numai partea tragica a lucrului. Aceia au suportat greu si au iesit mult mai stigmatizati.

Deci asa, ca „exterior”, am trecut prin inchisorile Uranus, Jilava — care a fost o in­chisoare absolut sinistra, dar nu am stat decat cateva luni; acolo era si fratele meu, si tata — si dupa aceea ne-au dus sa muncim (ca tre­buia sa muncim!) la Arad si la Oradea, unde erau ateliere. Aici trebuia sa facem niste im­pletituri de papura si de plastic, o norma im­posibil de atins, si cu niste conditii de frig teribile, in care, pentru ca sa poti sa lucrezi firele de plastic, trebuia sa le tii in san ca sa le poti face mai usor de manevrat.

Dar, dincolo de aceste chestii „de exte­rior”, era o libertate interioara si o traire din ce in ce mai profunda, foarte greu de exprimat prin cuvinte, foarte, foarte greu… O liniste in care orice s-ar fi intamplat nu mai putea sa te zdruncine. O liniste luminoasa.Era ceva atat de minunat, incat nu-ti mai venea sa iesi din ea — asa, ca unul care plonjeaza in adancuri si nu-i vine sa se mai intoarca la suprafata.

Era o traire mai ales religioasa. Intr-o prima faza iti revedeai viata, ti-o vedeai cu o lupa ma­rita, iti recunosteai lucurile pe care le-ai facut rau si aveai un sentiment de mare remuscare… Te durea suferinta pe care ai provocat-o alt­cuiva, sau nedreptatea pe care ai facut-o, sau cuvantul pe care l-ai spus, sau gandul pe care l-ai avut fata de cineva. Şi parca dupa ce se ter­mina una, venea alta, si-ti aduceai aminte de altceva… Era un noian nesfarsit, extraordinar de dureros. Cred ca a fost mai dureros decat orice. Eram exact ca sarpele cand isi schimba pielea: trebuie sa se tarasca printre spini si printre pietre ca sa si-o smulga de pe el, pentru ca sa poata sa ajunga la alta piele.

Era o perioada de mare-mare suferinta, de aceea am si pus eu titlul cartii „Repetitie la moarte” — pentru ca, dupa parerea mea, dupa moarte iti vezi la modul real si la modul intens tot ceea ce n-ai facut, ceea ce ai facut rau si toate greselile prin care ai trecut.Numai ca aici, in inchisoare, aveam avantajul ca ma gandeam ca am sa ies si n-o sa le mai repet — pe cand din­colo e altceva. Deci „repetitia” ar fi trebuit sa fie facuta in asa fel incat, atunci cand o sa fiu in „scena”, la „rolul” final, sa stiu cum sa ma port.

A fost asa de intensa aceasta traire, incat in ’64, cand ne-au anuntat ca vom iesi, si mai ales in momentul acela al iesirii, a fost exact asa cum iese copilul din burta mamei, de unde se simte foarte bine. El, cand iese in aer, incepe sa planga, nu stie ce-l asteapta. A fost foarte dureros, mai dureroasa decat intra­rea a fost iesirea, ramasesem intr-un fel legata de acea traire pe care nu o provocasem numai eu, ci si niste conditii aspre, pe care mi le-a oferit inchisoarea. De atunci n-am cum sa le mai refac, si trairea de atunci o tot caut…

– Inca mai cautati acea traire?

– Permanent. Uneori am impresia ca ma apropii…

– L-ati simtit pe Dumnezeu mai aproape in inchisoare decat in afara?

– Da. Ca in versurile lui Gyr: „Eu am ra­mas sub zidurile Troiei”. Imi aduc aminte, cand am iesit de la Oradea, pana la tren m-am dus sa ma plimb prin natura, prin Oradea, si am intrat intr-o biserica. Şi era biserica goala, nu era zi de sarbatoare, si am ingenuncheat si n-am putut sa ma rog. Dumnezeu nu era acolo. Dumnezeu ramasese in inchisoare. Foarte dureroasa a fost aceasta constatare.

„Iubiti pe vrajmasii vostri!”

– In inchisoare, intalnirea cu Dumnezeu, bucuria si pacea au fost niste momente sau au devenit o stare?

– In ultimul timp au devenit o stare. A durat cam un an, ultimul an…

Apropo de ultimul an, dupa ce ma deba­rasasem de toate acele remuscari, dupa ce zi­ceam eu ca m-am curatat, mi-am propus sa merg si sa urmez poruncilor Evangheliei. Deci care era lucrul cel mai greu, lucrul cel mai im­portant din Evanghelie? Eu voiam totdeauna lucrul cel mai greu. Şi cel mai greu era sa-ti iubesti vrajmasii. Pai, care sunt vrajmasii mei? Trebuie sa-i iubesc, e categoric, asta este porunca! Plutonierii de la vizeta nu-i consideram vrajmasi, erau o „cantitate neglijabila”. Erau pusi acolo ca sa ne chinuiasca, dar nu aveam fata de ei nici un resentiment. In schimb, turnatoarele din celula, pe-acestea le consideram vrajmasi. Şi era una care fusese turnatoare ves­tita. Toata lumea o ocolea cu scarba, ca stiau ce facuse, si facuse foarte mult rau. Dupa mine, ea intrupa vrajmasul. „Bun”, zic, „si ce fac eu cu vrajmasul asta? Totusi, trebuie sa-l iubesc — «iubiti pe vrajmasii vostri!» ^{Matei 5:44}“.

„Mai, daca-i de iubit, nu pot s-o iubesc”. Am incercat eu sa o iubesc in toate felurile -nu puteam. „Dar”, zic, „macar sa stau de vorba cu ea”. Nimeni nu vorbea cu ea, toata lumea o ocolea, era ca o leproasa. Şi m-am apropiat de ea, sa stam de vorba, si a inceput sa-mi poves­teasca din viata ei. Mie-mi place foarte mult sa ascult vietile oamenilor, si oamenilor le pla­cea foarte mult sa-si expuna vietile, si atuncea ne potriveam — de aceea am vrut sa fac si psihiatria, printre altele. Şi, dupa ce mi-a povestit, parca am inteles-o. Nu mai eram asa pornita. Şi maximum pe care am putut sa-l fac a fost ca i-am facut… masaj. Dar n-am mai avut aversiunea fata de ea. Dupa ce mi-a po­vestit toata viata ei, care a fost o viata destul de chinuita, parca am inteles-o. Francezul are o vorba: „tout pardonner c’est tout comprendre” — a ierta inseamna a intelege. Deci ierti in momentul in care intelegi.

– Şi cum reusesti sa ierti?

– Sa vrei, sa vrei foarte tare… Sa spui: „Eu vreau sa iert!” — si Dumnezeu te ajuta.

– Care a fost pentru dumneavoastra cea mai importanta lectie a inchisorii?

– Descoperirea eu-lui interior. Mi-am des­coperit, sa zicem, scanteia divina din mine – aceasta este ceea ce consider eu-l interior. Am descoperit ca, dincolo de ceea ce se vede, exista un „ceva” foarte profund, care suntem noi. Eu-l meu este ceva care nu se vede si care este, de fapt, ceea ce a creat Dumnezeu in mine.

– Cum ne putem gasi eu-l?

– Cautandu-l cu insistenta si folosindu-te de fiecare clipa pe care o poti valorifica pentru asa ceva. Clipa, nu momentul. Pe urma iarasi te ia valul. Clipa aceea in care iesi la suprafata, tragi un aer, apoi te duci iarasi in valuri. Ca balena. Acel aer trebuie sa-l folosesti, nu ai alta solutie.

Lupta pentru distrugerea intimitatii

– De ce credeti ca v-a fost mai greu sa va rugati in libertate?

– In lumea de azi suntem bombardati cu prea multi stimuli din exterior, care ne fura. Tot timpul suntem furati, si nu ne dam seama. Lobacevski [probabil altcineva, nu matematicianul rus, care nu a fost contemporan cu Lenin, n.n.] ii spunea lui Lenin intr-o scrisoare: „Daca vrei sa-l stapanesti pe om, ucide-i intimitatea”. Acest lucru s-a incercat in permanenta – si in inchisoarea mica, si in „inchisoarea” mare: sa ne ucida intimitatea, sa nu avem nici un moment in care sa fim cu noi insine — ori sa lucram, ori, cand veneam in celula, se punea cineva sa citeasca ziarul cu o voce din asta, penetranta... Şi pe urma, ca sa fim foarte reeducati, ne duceau intr-o sala care se numea „club”, unde ne puneau un film, ne puneau sa citim o recenzie, sa facem orice, numai sa nu ramanem in inti­mitate. Şi sa nu credeti ca lupta asta pentru distrugerea intimitatii a luat sfarsit. Nu, este mai prezenta ca oricand! Daca in inchisoare se facea printr-o modalitate dura, brutala, exterioara, astazi metodele sunt mult mai perfide si mult mai evoluate.

Iata ce spune Matei Visniec:

„Omenirea a pierdut de mult raul direct, sincer si pur. Astazi raul este invaluit in mii de discursuri despre o lume mai buna. Astazi raul nu vrea numai sa in­dobitoceasca multimile, el vrea sa fie si adulat de ele, el vrea sa locuiasca in chiar mintile oamenilor si sa-i domine din interior”.

Asta este. Asta s-a urmarit in inchisoare: distrugerea eu-lui interior, a personalitatii, distrugerea ta ca fiinta care vii in contact cu Divinul. Şi, va spun, se rezista mai usor intr-o situatie cand raul are o fata neagra si o vezi, decat cu raul care imbraca aspectul apa­rent al binelui si atragerii. Ca a forta lucrurile da nastere la niste „anticorpi”, pe cand a atrage prin fel de fel de manevre inseamna a sti sa apesi exact pe butonul prin care persoana respectiva poate sa reactioneze… Astazi la asta se umbla.

Deci, cum spunea cineva (de altfel, nu e o noutate!), cea mai mare victorie a diavolului in secolul XX (si eu zic si in XXI) este sa-l faca pe om sa creada ca el nu exista. Dar el exista, numai ca a luat o fata a binelui, si fata asta a binelui poate sa insele pe foarte multi. A bine­lui aparent, a binelui care, indiferent prin ce mijloace – incepand de la distractii, calculator, televizor — atrage si stapaneste. Nu mai esti tu stapanul tau, ci altceva — si, prin acest altceva, de fapt e altcineva. In momentul in care devii robul tehnicii, nu mai vorbesc de droguri, nu tu stapanesti tehnica, ci tehnica te stapaneste pe tine. Nu poti trai fara ea, asa cum nu poti trai fara droguri, nu poti trai fara nicotina, nu poti trai fara pornografie. Toate-toate sunt de­ghizate, si atat de atragatoare… Uneori, cea mai mare greutate este sa deosebesti binele de rau — cred ca asta este esenta vietii noastre.

Constiinta inainte de toate

– Care este diferenta dintre ce vedeti la tinerii de astazi si ce ati trait dumneavoastra?

– Eu am avut fericirea sa-l cunosc pe un om pe care il consider, asa, un fel de varf, un fel de Everest: Ion Gavrila Ogoranu. Şi el, la una din intalnirile care se fac in fiecare an la Manastirea Sambata (in prima Duminica dupa Sfantul Ilie se face o comemorare a celor care au murit in munti), a spus acolo un lu­cru: „Noi, tinerii, aveam ca prioritate aceea de-a ne sluji tara” — tineretul actual nu are decat drepturi. Deci noi aveam datorii, tineretul de astazi are nu­mai drepturi—si nici o datorie.

vezi continuarea la Razboi intru Cuvant