Şi chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile. Şi i-a trimis să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi. Şi a zis către ei: Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine. Şi în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi şi de acolo să plecaţi. Şi câţi nu vă vor primi, ieşind din acea cetate scuturaţi praful de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor. (Luca 9,1-5)
Iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa. (Marcu 9,41)
Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura. Pentru că Scriptura zice: “Să nu legi gura boului care treieră”, şi: “Vrednic este lucrătorul de plata sa”. (I Timotei 5,17-18)
Unul dintre multele tipuri de expresii denigratoare pe care criticii Bisericii le folosesc în discursul lor împotriva preoților, este acela că, cităm, “popii cerșesc”. Salvatorii modernității, ai egalității drepturilor, propovăduitorii bunăstării, ai educației, binefăcătorii timpurilor noastre, încleștează dinții, își injectează sânge în priviri, și pronunță tăios “adevărurile” unei realități închipuite, o realitate uscată și deformată, de nerecunoscut.
Un preot are în grijă o biserică, iar în jurul acelei biserici are în grijă o comunitate. O comunitate care, în fiecare Duminică, la fiecare sărbătoare, se adună în biserică, în jurul preotului, într-un gest care spune că noi suntem mai mult decât materie. Felul în care este structurată arhitectural și estetic o biserică subliniează și întărește acest fapt de netăgăduit, anume, că psihologia noastră este fundamental direcționată către imaterial, către valori care nu pot fi comercializate, nu pot fi tranzacționate, valori care nu au echivalent financiar.
Suntem mai mult decât materie, dar suntem și materie. Trupurile noastre văd și simt. Sufletele noastre se bucură de frumos, de armonie, de culoare, de melodie.
Zidarii, iconarii, cântăreții, toți cei care contribuie la crearea și întreținerea frumosului în biserici, sunt oameni, au trupuri, au familii. Sunt parte a unei societăți în care tot are un corespondent valutar. De la hainele pe care le îmbrăcăm, mâncarea pe care o punem pe masă, lumina cu care ne luminăm casele, căldura cu care ne încălzim apartamentele, transport, medicamente, educație, toate acestea au un preț care trebuie plătit. Fără excepție.
Capitalismul nu poate da seama valorile umane
Societatea capitalistă nu iartă și nici nu cunoaște conceptul de “donație”. Societatea capitalistă nu are poruncă de la nimeni să “dea tot ce are săracilor”. Dacă vrea dă, și i se deduce din impozite. Dacă nu vrea, nu dă, și i se impozitează profitul.
Firmele de distribuție a gazelor nu distribuie gaze gratuit bisericilor. Nici nu fac reduceri. Firmele de distribuție a electricității nu branșează și nici nu alimentează gratuit bisericile. Nu fac reduceri. Firmele de construcții nu au prețuri preferențiale sau gratuități pentru construcția de biserici sau anexele acestora.
Contabilitatea este nemiloasă. La sfârșitul zilei totul trebuie să fie echilibrat. Nul. Zero.
Un preot are în grijă o biserică și o comunitate care așteaptă de la acesta ca biserica să fie estetică, confortabilă în zilele în care se adună pentru slujbă, să fie luminoasă, pictura plăcută vederii, cântarea să fie melodioasă.
Toate acestea, direct sau indirect, costă bani. Unul după altul, fiecare din aceste aspecte care întregesc experiența participării la o comunitate ecleziastică, costă bani și costurile se adună.
Prejudecățile simpliste legate de posibilitățile financiare ale Bisericii
Cumva, într-un fel anume, criticii bisericii se așteaptă ca acești bani “să pice din cer”. Cumva, lucrurile acestea trebuie să se rezolve de la sine. Prejudecata simplistă este aceea că ori Dumnezeu nu are nevoie de clădiri pentru rugăciune, ori că Biserica este o sursă inepuizabilă de resurse fiindcă, vorba ziarului, “face bani din lumânări”.
Articolele din presa de scandal abuzează de expresii vagi și fără acoperire. Biserica face bani. Biserica are. Biserică primește. Biserica vinde. Surse de venit sunt enumerate fără discernământ, fără context. Se ignoră contabilitatea dură a realității. Se ignoră nevoile și cheltuielile.
Biserica este listată forțat la o bursă a valorilor materiale, a metalelor și noroiului, o bursă în care acțiunile Bisericii, caritabile sau spirituale, au valoare constant în descreștere. De cealaltă parte, veniturile ei sunt “imense”, “considerabile”, afacerile cu “lumânări și cruciulițe” prosperă. Pelerinajele, infinit departe de orice semnificație sau sens spiritual, sunt o sursă “importantă” de venit. Evaluările și estimările încasărilor sunt generoase pe măsura scandalului scontat. Ignorarea nevoilor reale este totală.
Prejudecata simplistă și ignorantă este că Biserica este un corp unitar. O corporație. Identificările și paralele cu mecanismele și structurile capitaliste trădează desacralizarea și ignoranța. Pe de-o parte Biserica este judecată și acuzată că nu își îndeplinește rolul sacru. Pe cealaltă parte judecata și acuzațiile se fac întotdeauna în coordonate desacralizate, într-un spațiu plan, fără profunzime.
Biserica este judecată și acuzată de un comisar brutal, deja convins de vinovăția celui interogat, într-un interogatoriu în care întrebările sunt retorice, înțesate de subînțelesuri vinovate, într-o repetiție toxică, urmărind slăbirea și măcinarea celui acuzat.
Biserica este judecată ipocrit după standarde pe care judecătorii nu le respectă și nici nu se simt obligați să le respecte. După standarde pe care însă, fără a le înțelege, se grăbesc să le impună Bisericii.
În final e vorba doar despre bani
De ce trebuie să cerșească preoții? Fiindcă oamenii au uitat de generozitate, au uitat de altruism. Comunismul a forțat punerea la comun și a intoxicat sufletele oamenilor cu o dragoste oarbă pentru posesiune, pentru “al meu”. Orice interacțiune este organic determinată de frica, patologică uneori, de a nu pierde ceva din ce este indiscutabil proprietate personală.
Suntem în stare și chiar tăiem coada pisicii pentru un plus de căldură în jurul nostru. Totul este în jurul nostru. Totul se raportează la noi, la eu.
Retorica este centrată pe “De ce îmi cere popa bani mie?” O întrebare care nu cere și nu acceptă răspuns. Fiindcă întrebarea este un simplu vector de atenție către “banii mei”.
Contradicția irațională este evidentă. Cineva, care nu se recunoaște parte a comunității din jurul preotului, se simte ofensat că i se cer bani. Când i se cer bani? Atunci când, voluntar, ia contact cu acea comunitate. Când beneficiază de un serviciu religios. Botez, cununie, înmormântare, sfeștanie, binecuvântarea casei la sărbători.
Oameni care nu văd nicio valoare în aceste acte religioase, le solicită și le acceptă, de ochii lumii, de gura rudelor, din inerție, din indiferență. Ca apoi să se plângă că, ori li s-a solicitat o taxă, ori le-a fost menționată posibilitatea unei donații benevole.
Cum ar veni, toți colegii din birou ies într-o seară la bere, mie mi-e rușine să îi refuz, beau, mă distrez, și la urmă îi arăt obrazul chelnerului că are tupeul să îmi pună consumația pe nota de plată. La o adică, eu nici nu am vrut să fiu acolo. Irațional, nu? Ei bine, în toate cazurile cu excepția bisericii. Biserica “face bani din lumânări”, deci serviciile trebuie să fie gratuite.
Dacă preotul, înaintea marilor sărbători, trece pe la fiecare casă din parohia sa, nu avem tăria de caracter să deschidem ușa și să refuzăm politicos, din motive de conștiință, ci trebuie să ne arătăm ofensați că “popa a ieșit la cerșit”.
Dacă la nuntă, pe lângă cheltuielile pentru lăutari, fotografi, stilist, rochie de mireasă, costum, pantofi, buchete de flori, invitații, dulciuri și băutură, transport, cazare pentru invitați, mai trebuie “să scoatem din buzunar” câteva sute de lei pentru “popă”, suntem extrem de atinși în centrul orgoliului. Lăutarii cântă 6 ore pe 5000 de lei, “popa nu poate să cânte” o oră gratuit?
Avariția este mobilul acestor critici. Și când întâlnim avariție și între preoți, și ei copii ai acelorași părinți ca ai noștri, tributari ai acelorași moșteniri comuniste, ne punem masca de sfinți și găsim aici justificare pentru toate lipsurile noastre.
