Despre Pungesti, țăranul român ca „purtător al crucii” și cel mai brutal atac din istorie la adresa sa

Motto: „Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii!” (Horia Bernea)

Gândindu-mă la ceea ce se întâmplă în Pungeşti – devenit, în perioada aceasta, inima României profunde, căreia, deşi călcată în picioare de forţele de ocupaţie ale Chevron, cu trupele de represiune compuse din jandarmi români plătiţi de poporul român, nu i s-au oprit bătăile, dimpotrivă, bate mai tare că oricând – mi-am amintit un îndemn pe care ni l-a adresat Horia Bernea – şi care iradiază din întreagă sa muzeografie mărturisitoare („muzeografia mărturisitoare se adresează inimii”, spunea marele artist): „Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii!”

Ceea ce se petrece la Pungeşti pare a ilustra, mai grăitor decât oricând, legătura dintre ţăranul român şi cruce, legătură ce s-a adâncit şi întărit atât de mult de-a lungul secolelor şi în viforul vremurilor, încât crucea a devenit parte inseparabilă din fiinţa sa, marcându-i profund viaţa. Istoria acestei ţări nu se constituie din grandioase cuceriri, ci dintr-un şir neîntrerupt de suferinţe şi jertfe, pentru a ne apăra fiinţa, ale ţăranilor români, din rândul cărora au provenit şi marii noştri intelectuali – elita istorică, organică -, sfinţii şi ostaşii eroi. Ţăranul şi România reprezentată de el au fost mereu pe cruce. Deşi a rămas ascunsă, nevăzută, mai ales când cultura imaginii sau a „societăţii spectacolului” (Guy Debord), care s-a impus în detrimentul adevăratei culturi – a culturii că trezire a conştiinţei -, a îngropat-o şi a şters-o aproape total din conştiinţa unui popor transformat într-o masă de spectatori şi consumatori, totuşi această Românie a dăinuit; şi a rezistat datorită crucii.

Ţăranii, preoţii, profesorii, elitele organice, încărnând valorile nenegociabile ale poporului, au rămas neclintiţi pe verticala crucii, suferind şi jertfindu-se în furtuna unei „istorii” pe care au făcut-o alţii „peste capul nostru”, cum spunea Lucian Blaga. Unii „istorici” sunt premiaţi pentru că au scris cărţi în care adevărata istorie, cea înfăptuită de eroii şi martirii noştri, de oamenii de caracter, de ţăranul român care şi-a dus cu demnitate crucea, este deconstruită (Lucian Boia primește Premiul pentru exprimare libera), ca şi cum noi nu am avea o istorie, iar „istoria” noastră ar fi cea pe care au făcut-o alţii peste capul nostru. Însă istoria autentică a unui popor nu este cea fabricată după o reţeta ideologică străină de fondul şi realităţile lui (cum este perspectiva materialist-evoluţionistă, conform căreia societăţile ţărăneşti tradiţionale, „anacronice”, cu întregul lor fond de semnificaţii, trebuie forţate, prin mutilarea lor pe un pat procustian al „progresului”, să „evolueze” spre etape „superioare” de dezvoltare), ci istoria înţeleasă din „unghiul conştiinţei martore a dreptăţii şi adevărului” (Mircea Platon, Despre falsa conștiință istorică).

Cu alte cuvinte, la noi adevărata istorie a făurit-o România care a rezistat pe cruce. România care s-a îndărătnicit să nu coboare pe orizontala compromisului moral, a valorilor tranzacționiste ambalate în retorica vicleană a „integrării”, a „dezvoltării”, a „progresului” (Din profunzimile acestei Românii care şi-a asumat, demn şi senin, crucea, din aceste „adâncimi luminoase” (Dumitru Stăniloae) – din care au izvorât şi cuviinţa, delicateţea, omenia poporului nostru –, a luat naştere balada Mioriţa, simbol dezăvârșit al spiritului românesc; a se vedea Mircea Platon: Miorița, irozii și nerozii)

Pierzând ancora în realitatea şi adevărul neamului, „elita” mânuitoare de discursuri a pierdut şi sensul real al cuvintelor, care ajung să fie folosite tranzacţionist, manipulate pentru a modifica realitatea şi înţelegerea ei. „În absenţa rădăcinilor, rămân lucrurile manipulabile mediatic, bursier şi politic” (Mircea Platon). Dar România ascunsă, care a scăpat acestui control ideologic, nu e România căzută pe orizontală relativismului valoric. E România ancorată hristocentric, în rosturile şi valorile perene, nenegociabile, transmise din strămoşi, e România oamenilor oneşti care refuză să-şi trădeze şi să-şi vândă sufletul, credinţa, neamul, ţara, pentru a se face părtași la procesul de degenerare a unei lumi în care toate au fost transformate în marfă.

E România ţăranilor pentru care – alături de credinţa şi tezaurul de înţelepciune strămoşească – pământul, apa şi aerul sunt valori nenegociabile. Doar terorismul pieţei dominate de interese corporatiste hulpave şi o economie monetarizată, care nu mai are nicio întemeiere în real, au determinat, printr-o intervenţie agresivă şi mutilantă asupra realităţii şi semnificaţiilor ei, subordonarea acestor valori vitale şi nepreţuite, bunuri comune, faţă de piaţă, care îşi arogă „dreptul” să le devalizeze în avantajul unor interese private cinice.

Aceste valori materiale nu pot fi despărţite de sensurile moştenite, pe care înţelepciunea strămoşilor le-a imprimat în ele de-a lungul veacurilor. Ţăranul român a manifestat mereu o delicateţe, un respect plin de grijă faţă de fire, vădite în nenumăratele exemple folclorice (câteva pot fi citite aici) prezentate de Ovidiu Papadima în minunată sa carte, O viziune românească a lumii, trăsătură care este „unul dintre cele mai frumoase capitole ale folclorului nostru”. Ţăranul român se călăuzeşte după o viziune liturgică asupra cosmosului, aşa cum au evidenţiat mari cunoscători ai sufletului românesc, precum Dimitru Stăniloae, Mircea Eliade şi alţii (din păcate, odată cu instaurarea comunismului, a fost forţată abandonarea reflecţiei asupra sufletului românesc, care devenise o practică obişnuită în interbelic, dezvoltată de mari nume printre care Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ernest Bernea, Constantin Noica; instalarea comunismului a avut ca urmare şi suprimarea şcolii Gusti, de renume internaţional, a cărei activitate se axase pe amănunţite monografii rurale, scopul fiind cunoaşterea satului românesc – considerat „realitatea cea mai răspândită şi cea mai importantă a vieţii noastre sociale” – Dimitrie Gusti – cunoașterea naţiunii şi ridicarea nivelului de trai al ţăranilor. Idealul lor social nu era reprezentat de o idee abstractă sau importată, ci de aplicarea unor reforme cu fundament solid în specificul naţional, în realitatea românească – economică, spirituală, culturală etc. – care putea fi cercetată şi cunoscută prin monografii). Ţăranul român a asimilat firesc această viziune, transpunând-o în viaţa de zi cu zi, pe când omul modern – din care s-a născut o specie nefirească: omul corporatist, crunt exploatator al firii – a pierdut-o.

Rânduindu-şi existenţa după acest mod de înţelegere a lumii, ţăranul lucra pământul pentru a-l sfinţi prin munca sa, pentru ca, prin roadele lui binecuvântate, să menţină viaţa familiei şi a întreagii comunităţi, să slujească semenilor şi lui Dumnezeu. Fiind conştient de rolul sau de stăpân asupra firii şi, implicit, de responsabilitatea care-i revenea în această calitate, marea lui grijă era să nu strice – prin lăcomie, egoism şi neglijenţă, prin abuzul de dărnicia firii şi de jertfa ei în folosul omului – rânduiala cosmică stabilită de înţelepciunea divină. Ca „preot al universului”, omul e chemat de Dumnezeu să sfinţească firea, nu să o distrugă şi să o otrăvească. El își îndeplinește rolul de bun chivernisitor al acestui dar peste care Dumnezeu l-a pus stăpân, care îi este lăsat moştenire din strămoşi şi pe care trebuie să-l transmită în bună stare urmaşilor. În toate actele sale în legătură cu firea, ţăranul român arată o smerenie, o cumpătare, o nobleţe care „purifică sufletul uman de zgura unei lacomii în exploatarea firii, prin care astăzi omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul” (O. Papadima, p. 82).

Această nobleţe e atitudinea firească ce decurge din semnificaţiile de care era îmbibată firea în mentalitatea ţărănească, din legătură spirituală pe care o are cu aceasta, din poziţia sa profund creştină, în funcţie de care îşi rostuieşte viaţă. Comunismul a încercat să separe ţăranul de aceste semnificaţii, să le extirpe din conştiinţa sa, pentru a-l rupe mai uşor de fire (prin colectivizare, prin strămutarea forţată de la sat la oraş, prin transformarea lui în proletar pentru a-l angrena mai uşor în marea industrie), iar atunci când legătura sufletească, intimă cu firea este anulată, omul devine „o fiinţă lipsită de delicateţe, de gama bogată a sentimentelor, devine un automat aservit gândirii matematice exclusiviste şi exploatatoare.” (Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, p. 19). Atunci, grija faţă de natură – pornind de la conştiinţa sănătoasă că Dumnezeu, creatorul ei, a încredinţat-o omului spre slujire, cultivare şi bună chivernisire în slujba binelui, a aproapelui – se transformă în luptă împotriva naturii, începută la noi odată cu industrializarea agresivă din comunism şi intensificată în vremurile noastre prin sistemul extractiv colonialist, bazat pe spolierea resurselor (a se vedea Ovidiu Hurduzeu, România și modelul extractiv). De ce această răsturnare? Fiindcă omul ateizat a uitat de vocaţia la care a fost chemat de Dumnezeu, afirmându-se pe sine ca unicul stăpân al Creaţiei şi răsturnând astfel toate semnificaţiile pe care i le atribuia firii şi lumii omul tradiţional.

În fond, falsificarea şi manipularea sensurilor şi valorilor stau la originea crizei materiale, a crizei economice, urmarea firească fiind alterarea firii, a creaţiei. „Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare”, avertiza Horia Bernea, creatorul unei „muzeografii mărturisitoare” care urmarea să refacă legătura românilor (ieşiţi din experimentul mutilant comunist) cu propriile lor rădăcini şi cu sensurile pierdute. Impostura ideologilor care vor să-l închidă definitiv pe omul tradiţional în debaraua istoriei are strânsă legătură cu denaturarea sufletească a societăţii. Alterarea sensurilor stă la baza tulburării ordinii fireşti a lumii, producând bulversarea valorilor.

Însă pentru ţăranul simplu, a cărui minte şi al cărui suflet au rămas neatinse de propaganda şi frazeologia ideologică perfidă, adevăratul aur al României este pământul acestei ţări, sfinţit de sângele strămoşilor noştri vărsat pentru a-l apăra, sunt apa şi aerul nepoluate („Nu există aur în lume care să echivaleze preţul ţăranii strămoşeşti” – Nichifor Crainic), adevărata independenţa le este asigurată de mica gospodărie ţărănească, bogăţia reală nu sunt banii, ci hrana şi roadele care ies din munca mâinilor lor („Casele noastre sunt pline de borcane cu gem şi dulceaţă, saci cu nuci, butoaie cu miere şi brânză, toate produse de noi. Nu suntem chiar atât de săraci. Poate că nu avem bani, dar avem apă curată şi suntem sănătoşi. Vrem doar să fim lăsaţi în pace” – Doina Dediu, ţăran din Pungeşti). Pentru ţăranul din România strămoşilor noştri, economia reală nu are nimic în comun cu „economia” speculativă, cu „investiţiile” străine, liberalizarea, „ajustarea structurală” impusă cu forța de FMI etc., ci corespunde bunei chivernisiri, ţinând seama de rânduielile, limitele şi nevoile fireşti, a căror neglijare atrage inevitabil după sine ruinarea firii, distrugerea şi epuizarea resurselor şi a hranei.

Economia reală nu este cea fabricată de inginerii ideologici experţi în manipularea sensurilor şi realităţilor, ci economia pentru a cărei supravieţuire luptă ţăranii din Pungeşti, ţăranii din România ascunsă, care nu apare la televizor. Deşi, în mod absurd, tocmai aceştia sunt acuzaţi de „subminarea economiei naţionale”.

„Corporatismul nu se potriveşte cu România”, demonstrase marele ţărănist martir, pe nedrept uitat, Ion Mihalache. Fiindcă ştia că acest tip de organizare netezeşte calea către desproprietărirea şi proletarizarea ţăranului. Astfel că el propunea un „stat ţărănesc”, adică un stat care „are grijă de hrana poporului şi deci năzuieşte să se ridice pe fundaţia organizatoare a forţelor gospodăriei ţărăneşti scoasă de sub opresiunea fiscală” (Ilie Bădescu, Calea taraneasca, globalizarea si doctrina suveranitatii alimentare). Importanța sprijinirii gospodăriei ţărăneşti, al cărei rol în economia unei ţări cu structură ţărănească agrară este fundamental – singura care asigură rezistenţa reală în vremuri de criză –, a fost dovedită şi de alţi economişti de marcă, precum Virgil Madgearu şi Mircea Vulcănescu, şterşi din memoria românilor. Sărăcirea şi depopularea satelor şi, implicit, slăbirea spiritului de comuniune, atât de solid în cadrul obştilor ţărăneşti ce vegheau la împlinirea binelui comun, este un indiciu incontestabil al dispariţiei economiei. Dar astăzi economia, deturnată grav de la sensul ei real, a devenit „apanajul” intereselor individuale egoiste, al corporaţiilor ce-şi fac de cap sub oblăduirea aşa-zisului „stat minimal” – a statului absolvit de orice obligaţie de a apăra interesele cetăţenilor care lupta pentru apărarea drepturilor lor (dreptul la hrană sănătoasă şi la un mediu curat fiind unul fundamental), stat care, în schimb, asigura protecţie maximă, inclusiv gardă de pază, plătită din banii românilor, corporaţiilor străine, ce se cred singurele stăpâne peste Creaţie.

Ceea ce se întâmplă aici, în acest loc din inima României simple, care, deşi privită dispreţuitor ca fiind cea mai săracă şi „înapoiată” zonă, încă mai păstrează viu spiritul răzeşilor de altă dată (ţăranii, deşi nu au bani, se simt bogaţi cu ceea ce au, fiindcă trăiesc din roadele economiei reale), este cel mai brutal atac din istorie la adresa ţăranului român şi a valorilor pe care le reprezintă acesta. Cu certitudine, e un atac care ne aminteşte de vremurile pe care, naiv, le credeam apuse, ale colectivizărilor forţate şi ale mineriadelor criminale desfăşurate în aplauzele lui Iliescu. Dar nici pe timpul comunismului nu s-ar fi putut imagina o distrugere de asemenea proporţii a patrimoniului natural şi a resurselor în interesul unor companii străine. Ceea ce se petrece aici ne priveşte pe toţi, fiindcă aceste abuzuri incredibile se pot multiplica la nivelul întregii ţări.

Acestea fiind spuse, cred că, mai mult decât oricând, ni se cere să iubim ţăranul român, tocmai pentru că este purtătorul crucii, să ne amintim cum a luptat şi luptă pentru a apăra, cu orice preţ, pământul străbun. Cum spunea Eminescu, „Clasa ţărănească este naţiunea însăşi”. Fiindcă ţăranii sunt „cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătoarea istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.” Am putea spune că ţăranii, împreună cu pământul de care sunt organic legaţi, este adevăratul aur al României! „Tot ce are preţ în viaţa acestui neam e venit de la sat, sau măcar trecut prin sat. Nimic trainic nu s-a închegat între aceste hotare fără el” (Mircea Vulcănescu).

După ce industria a fost pusă la pământ, instituţiile sociale, învăţământul, sănătatea, aduse în ruină, întreprinderile, vândute pe nimic „investitorilor” străini, sistemul bancar cedat aproape în totalitate străinilor, după ce parcă s-au creat intenţionat condiţiile exodului, din ’89 până azi, a patru milioane de români, pământul nepoluat rămâne ultima noastră redută, resursa fundamentală, condiția vitală pentru asigurarea stabilității în vremuri de criză, a suveranității alimentare, a securității și independenței noastre. „Adevărata suveranitate naţională îşi are tron pământul patriei cu sufletul îngropat în el” (Nichifor Crainic). Valoarea lui materială este inseparabilă de valoarea morală pe care a imprimat-o în el comuniunea profundă dintre sufletul ţărănesc și pământul străbun („pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie … pământul e însuşi rostul lui de-a fi” – Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român).

Are o valoare sacră, fiindcă s-a revărsat asupra lui binecuvântarea divină, atunci când l-am primit ca dar de la Dumnezeu. Prin urmare, este de nepermis şi strigător la cer să fie înţesat cu sonde pentru gaze de şist, care ne vor transforma ţara într-un deşert nelocuibil, este de neconceput înstrăinarea lui sau devastarea lui prin cianuri sau prin agricultură chimizată! Prin astfel de acțiuni, omul egoist, mândru, nerecunoscător și cu inima împietrită își pregătește propria exterminare, fiindcă, prin nebunia lui, schimbă binecuvântarea în osândă, când Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cei care au făcut din Creaţia Sa un loc al fărădelegii.

„Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor
Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;
Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.
… Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.
Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;
Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.
Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.”
(Psalmul 103)

de Irina Bazon