Din 1 septembrie ne ţinem ocupaţi cu Roşia Montană. În noiembrie, am trecut în lista de preocupări şi gazele de şist. La începutul lui decembrie, am adăugat şi libertatea de exprimare, şi super-imunitatea parlamentarilor, și amnistierea tâlharilor.
Privind în ansamblu, ultimile patru luni ale lui 2013 au fost de foc: au scos în stradă zeci de mii de oameni, sute de haiduci moderni au oprit amplasarea sondelor Chevron, au apărat dreptul la proprietate privată, la un mediu curat, au renăscut civismul şi solidaritatea, au reînviat speranţa că cetăţenii pot influenţa deciziile politicienilor şi pot schimba România. Bravo lor, bravo fiecărui cetăţean care a făcut puţinul de care a fost în stare, bravo România!
Bravo? Dar nu e cam devreme să ne gratulăm reciproc? Ce victorie am câştigat să merităm asta? Păi, am reuşit să convingem Comisia parlamentară Roşia Montană să dea aviz negativ, apoi am forţat deputaţii să respingă modificarea legii minelor… Aşa, şi? Mai departe? Păi, mai departe, vom ataca la Curtea Constituţională super-imunitatea politicienilor, ne vom opune amnistierii, vom contra-ataca introducerea calomniei şi insultei în codul penal, ne vom recâştiga dreptul la liberă exprimare, nu îi vom scăpa din ochi pe parlamentari, îi vom obliga să-şi petreacă sărbătorile la Roşia Montană, vom… ah, am rămas fără aer.
Am fost și eu în stradă de zeci de ori, am scris banere, am vorbit la portavoce, am răgușit de câteva ori. Cu jandarmii nu m-am împins, dar am pășit în urma celor care au făcut-o, cu sentimentul că am fost și eu undeva acolo, chiar dacă mai în spate.
Frumos, meritoriu, eroic chiar! Dar de când ştie soldatul care împuşcă un inamic ce se întâmplă în restul frontului? De când o bătălie câştigată, sau două, sunt o garanţie pentru câştigarea războiului? Nu cumva toată lumea vorbeşte numai despre bătălii, dar fără să ştie care e războiul în care luptă? Chiar, care e războiul? Cine e inamicul, ce doreşte el să obţină şi cum?
Ne-am angajat în atâtea bătălii, dar am făcut-o pe măsură ce un nou dușman a apărut, fără să facem o prioritizare a lor și fără o evaluare a situației în ansamblu. Greu de crezut că cineva poate să spună că vreuna dintre temele protestelor este neimportantă, dar nu cumva suntem în situația celui care se ceartă cu unii care încearcă să îi fure găinile din curte, în timp ce alți hoți, în spatele lui, îi golesc casa și se pregătesc să-i dea foc?
Facem atât de des referire la Revoluţia din 1989 și o tot comentăm, dar refuzăm să credem că scenariul ei se poate repeta din nou, acum, cu noi înșine protagoniști.
Cine a fost inamicul în decembrie 1989? „Teroriştii”! Erau peste tot, bine înarmați și bine pregătiți, seara îi împușcai și dimineața apăreau la loc, până când, dintr-o dată, au dispărut ca un fum… Trist a fost că pe unii de-ai noștri, soldați sau civili obișnuiți, i-am împușcat din greșeală, de tot, iremediabil.
Cine e inamicul cu care „ne luptăm” acum? Păi, tot unii apăruți din neant, bine înarmați cu bani și cu obrazul foarte gros, de care va mai rămâne tot doar amintirea când se vor sui într-un avion: RMGC, Chevron… La aceștia se adaugă ”localnicii” Prospecțiuni S.A., Romgaz, Rompetrol…
Ce au vrut teroriştii în 1989? Atunci, se credea că vor să-l împuște pe Iliescu, să otrăvească apa, să arunce în aer barajul Vidraru, să ne omoare pe toţi, să-l învie pe Ceauşescu… Ce uşor vorbim acum de acele momente şi, mai ales, cum râdem de „navii ăia” care au murit „ca fraierii, degeaba”!
Ce vrea inamicul de azi? Să ne cianureze, să ne otrăvească fântânile, să ne expropieze, să distrugă minele romane și cultura, să ne construiască un baraj care se va prăbuşi, să ne aducă cutremure, să ne dea foc la apa de la robinet! La toate aceste ameninţări, cum poate să te rabde inima să nu ieşi cu pet-ul în stradă, la fel cum au ieşit ceilalți cu pieptul în 1989?
Numai că, ne-au trebuit câțiva ani să descoperim că, de fapt, rezultatul existenței „teroriştilor” a fost să ne ţină mintea „ocupată” și să ne distragă atenția, ca să nu vedem ce era cu adevărat important când revoluționarii alergau după umbre de teroriști. Partea proastă nu este că ne-am dat seama mai târziu că sacrificiile au fost inutile și că, de fapt, la nivel de țară, am sărit din lac în puț, ci faptul că ne-am luminat doar atunci când am realizat consecințele reale ale Revoluției.
Nu cumva și acum am procedat la fel ca atunci, adică am reacţionat instantaneu la apariția ”teroriștilor” şi ne-am bucurat de ”victoriile” asupra lor, dar am uitat să ne întrebăm: „Care sunt prioritățile Revoluției?”.
În final, în decembrie 1989, după zeci de mii de cartușe trase și sute de morți, cine a câştigat? Atunci eram convinşi că învingători au fost revoluţionarii, cetățenii, disidenții, Democraţia, Drepturile Omului. Acum am lăsat-o mai moale cu entuziasmul şi recunoaştem că, de fapt, au câştigat cei care au fost ÎN SPATELE celor care au pus mâna pe putere, și care au distrus mult-puţina economie care exista atunci, care au transformat România într-o piaţă de desfacere, care au făcut ca patru milioane de români să-şi ia lumea în cap, care au creeat confuzia internaţională dintre români şi ţigani, care acum vorbesc despre felierea României, pardon, „regionalizare”…
Atunci eram prea bucuroşi că puteam să-l înjurăm pe Ceauşescu şi să vedem Partidul Comunist la pământ, şi la fel suntem acum, pentru că putem să ”occupy” orice instituție, cum vedem la televizor că se face în occident, şi că deputații au votat o lege așa cum am vrut noi, ”poporul”.
Și totuși, acest vacarm care ține non-stop de la 1 septembrie are ceva straniu în el. Până acum, istoria a consemnat numai revoluții în care nemulțumiții și-au propus să câștige puterea și scopul guvernanților era cel opus: să îi înfrângă și să îi pedepsească… Asta a noastră, începută în septembrie, o tot ține langa, de parcă s-ar fi format o simbioză între protestatari, guvernanți și jandarmi: fiecare se legimitează prin existența celorlalți și împreună și-au găsit un sens comun al vieții…
Da, există un ”ceva” care îi unește pe aceștia: tăcerea asupra anumitor subiecte! Eu, guvernul, te las să faci revoluție, să blochezi noaptea străzile și să te contrezi cu jandarmii, să te simți erou, iar în schimb tu, indignatule, taci când vine vorba despre anumite teme: taci când Camera Deputaților adoptă legea care oficializează limba maghiară în justiție, taci când UE ne refuză intrarea în Shenghen doar pentru motivul că vom răscoli sentimentele naționaliste ale occidentalilor, taci când maghiarii solicită autonomie, taci când se discută despre ”regionalizare” și, mai ales, taci când cineva amintește că din 2014 străinii vor avea voie să cumpere pământ aici, în România.
Sunt deja prea multe subiectele care fac pielea de găină oricărui român și care, inexplicabil, sunt evitate de ”protestatari”…
Și astfel am ajuns la problema cea mai gravă, și cea mai urgentă, și cea care generează efectele cele mai greu de remediat, și anume faptul că intrarea în anul 2014 va fi un moment de cotitură pentru tot ce înseamnă relația românului cu pământul: pentru prima dată în istoria acestei țări, cetățenii români nu vor mai fi singurii care au dreptul să cumpere pământ în România. Începând cu 1 ianuarie 2014, orice venetic va putea să o facă.
Exegeții liberalismului și ai europenismului susțin că nu există niciun motiv de îngrijorare, pentru că toate celelalte țări europene au făcut la fel și, oricum, cumpărătorul nu va putea lua pământul de aici. Numai că acești adepți ai ”societății deschise” nu garantează cu nimic ceea ce ne promit și, oricum, lor puțin le pasă dacă previziunile lor se vor dovedi greșite: salariul și șpaga lor sunt puse deoparte!
Spre deosebire de aceștia, orice om normal este îndreptățit să se teamă că prețurile mici din România vor face ca foarte mulți străini să fie tentați să cumpere pământ în România, sau pentru speculă, sau pentru… Doamne ferește! Noi, aici, ne-am obișnuit să asociem pământul cu agricultura, dar ceea ce se mai poate face, în numai câțiva ani, atunci când cumperi bucăți mari dintr-o țară, se poate admira în Israel: cum nu poți lua pământul cu tine, procedezi invers, adică gonești localnicii de pe pământul care acum este ”al tău”.
Dacă nu ar fi cele 4 milioane care deja au fost convinși să plece, acest scenariu ar fi fost greu de crezut. Sau poate își mai închipuie cineva că un român care și-a luat casă în altă țară și are copiii înscriși acolo la școală se mai gândește să se întoarcă… Deci, au mai rămas 4 milioane de români activi de gonit, alte 6 au ca singur interes ziua la care ”vine” pensia, vreo 4 milioane sunt copii care sunt ”educați” în spiritul ”societății deschise”, adică sclavii care se simt liberi – servitorii ideali, iar restul de 3 sunt țigani, cărora le e indiferent cine le e prin preajmă. Deci, 4 plus 6, plus 4, plus 3, fac 17. A mai rămas un milion, adică cei care dintotdeauna s-au bucurat de necazul nostru și care și acum vor ajuta să ni se sape groapa.
Matematic, după socoteala altora, am rămas zero!
Așadar, începând din 2014, România poate fi vândută la metru pătrat. Ce nu au reușit cu sabia și pistolul turcii, fanarioții, austriecii, nemții sau rușii, au reușit cu puterea ”Democrației” cei 600 de parlamentari care ne conduc acum.
Explicația lor, pentru că orice trădare are o explicație, este că obligația de a ne scoate pământul la vânzare a fost o condiție impusă de Uniunea Europeană și a fost validată de un Referendum, cel din 2003. Adică, dacă românii înșiși au fost de acord cu acest preț pe care trebuie să-l plătim pentru acceptarea nostră în lumea ”civilizată”, cum de s-ar putea opune ei ”voinței populare”? Tocmai ei, reprezentanții poporului?!
Numai că, ceea ce evită să spună conducătorii noștri de azi, adică cei 600 de parlamentari, este că acel Referendum a fost fraudat în cel mai barbar mod cu putință. Din punct de vedere juridic el este nul, și la fel sunt și toate consecințele lui, dintre care vânzarea pământului către străini este cea mai importantă. Încă nu s-a găsit politicianul român care să recunoască că totul a fost doar un joc la cacialma, pentru că nici măcar UE nu a crezut că țările est-europene vor accepta aceasta înainte ca prețurile terenurilor să ajungă la un nivel comparabil cu cel din vestul Europei.
Vadim? Să fim serioși! Cel mai simplu și mai sigur mod de a compromite un adevăr este să îl pui în gura unui one-man-show!
Astăzi, privind de la 10 ani distanță, ne dăm seama că UE știa foarte bine că cere prea mult, pentru că nicio țară membră UE nu ar fi acceptat așa ceva în locul nostru. Dar dintotdeauna Dumnezeu l-a ajutat pe cel care a încercat, iar vina a fost a celui care a acceptat, dar și a celui care a avut puterea să vorbească, dar a tăcut!
Se poate vorbi la infinit despre ”avantajele și dezavantajele” acestei schimbări de destin a României, însă, mai mult decât orice justificare economică, această cedare ține de instinctul de supraviețuire al unui popor! Ca dovadă, vecini de-ai noștri aflați în situații similare au amânat acest moment, adică au refuzat momentan să-și înstrăineze pământul. Doar momentan, pentru că atât au putut, dar asta le oferă posibilitatea să o facă din nou sau chiar să spună NU, în funcție de cum se va învârti roata istoriei. Ungaria și Bulgaria. Da, ungurii, de care râdem, și bulgarii, cei pe care îi privim de sus!
Politicienii noștri ce fac? Ce întrebare! De parcă nu ne-au dovedit cu vârf și îndesat că lor nu le pasă de interesul național. Presa noastră liberă și independentă, și democrată, și deontologică, ce face? Ce întrebare! De parcă nu ne-a dovedit până acum că este doar o haită de câini hămesiți, care latră doar în folosul aceluia care îi dă un os. Organizațiile civice, susținătoare ale libertății de exprimare, ale ”democrației”, ce fac? Ce întrebare! De parcă nu ne doare deja capul de scandări cu Roșia Montană și cu gazele de șist, de parcă nu ne-a ajuns teatrul celor care se fac că ”Salvează România”, în timp ce Bau-Bau-l cu cască albastră se face că nu-i lasă…
Să nu ne amăgim! Această inițiativă nu are cum să vină de la aceștia. De 24 de ani, experiența a dovedit românilor că ”Democrația” este o minciună la fel de mare ca cea comunistă, ba chiar mai perversă, și este greu să-i condamni pe cei care nu își mai pun speranțe în Lege și în drepturile lor. La urma urmei, de ce să încerci să faci ceva când știi de la început că nu vei reuși?
Atunci, de la cine să vină strigătul de NU? Singurii care am mai rămas suntem noi, cetățenii obișnuiți, adică cei care nu am simțit gustul finanțărilor de la ”Open Society” și care nu ne-am băut cafeaua la seminarii despre ”drepturile omului”, cei care nu știm ce înseamnă ”principiul subsidiarității”, ci doar: ”Frate, așa ceva nu se poate!”. Noi suntem cei care mai putem să le băgăm în ochi parlamentarilor, presei și ong-urilor soroșiste lozicile ”democrației”, care ar trebui să-i oblige pe parlamentari și pe guvernanți să acționeze conform dorinței noastre.
Eu cred că acest moment de cumpănă pentru istoria României merită o abordare care nu trebuie să fie condusă de principiul pragmatismului. Da, recunosc, nici eu nu cred că se mai poate face ceva acum pentru a forța clasa politică să oprească această crimă națională, dar nici nu pot să las să se întâmple aceasta fără să fac nimic. Cred că istoria trebuie să consemneze faptul că au fost câțiva români care s-au opus, la nivelul la care au putut.
Oamenii nu luptă numai pentru că există posibilitatea să câștige, ci și din dorința de a transmite mesajul că nu acceptă să piardă fără luptă. Un popor nu este reprezentat întotdeauna de milioane, ba dimpotrivă: în momentele critice, sunt doar câțiva cei care își pun pielea pe băț și îi ia soarta în mâinile lor.
Au trecut două mii de ani și încă vorbim cu admirație despre lupta disperată a lui Decebal și sacrificiul său eroic, dar de fapt adevărata valoare a mesajului său o înțelegem numai dacă încercăm să ne imaginăm ce avantaje ar fi avut și ce viață ar fi dus Decebal dacă ar fi acceptat compromisul de a continua să administreze Dacia pentru romani, așa cum a făcut-o timp de 3 ani, între 102 și 105.
Cu siguranță că și romanii aveau un Soroș care îi angaja într-un fel de ong-uri pe cei care făceau pactul cu Imperator, și le asigura finanțare pentru programe de diseminare a valorilor occidentale și posturi în administrație, sau chiar de deputat celor care se evidențiau în ”munca cu gura”. Cu toate acestea, în mod inexplicabil pentru ”democrația romană”, Decebal a ales calea extremismului și a intoleranței față de valorile multiculturalismului oferite din ”ex toto orbe romana” și a decis să își manifeste deschis naționalismul xenofob. La cât de inteligent era și la cât de bine cunoștea forța Imperiului, nu a existat niciun dubiu că Decebal era conștient că s-a angajat într-o acțiune contrară ordinii de drept, sinucigașă, și deznodământul faptei sale reprobabile a fost unul firesc: jandarmii, pardon legionarii, și-au făcut datoria.
Cam așa se vorbea la Roma despre euroscepticul Decebal, și la fel îngânau politrucii daci care au primit funcții acasă… Sună cunoscut?
Din fericire, istoria a păstrat și exemple pozitive de ”integrare”. Indienii americani, de exemplu. Majoritatea șefilor de trib, conducătorii ”legitimi” de atunci ai indienilor, aleși conform democrației locale, au apreciat la adevărata lor valoare biluțele de sticlă colorată aduse tocmai din Occident și au acceptat ca noii veniți să cumpere terenurile care se aflau în paragină, la prețul pieței: zece mii de hectare pentru o biluță albă, o sută de mii pentru una roșie.
Este adevărat că au existat și unii șefi de trib care s-au dovedit a fi habotnici și discriminatorii, dar electoratul indienilor, compus din bătrânii tribului, au răspuns pozitiv la ofertele dezinteresate de ”apă de foc” ale imigranților, declarați categorie defavorizată numeric la acea vreme în America. Șefii de trib care nu au acceptat inter-culturalitatea au fost schimbați prin procedee democratice, majoritatea, iar istoria a păstrat numai filmele cu John Wayne despre cei care s-au opus extinderii euro-atlantice.
Astăzi, după sute de ani, cei câțiva indieni rămași în rezervații, admiră prin muzee acele contracte comerciale, care mai păstreză mirosul de whisky fin, prin care reprezentanții poporului lor le-au vândut țara pe nimic.
Astăzi, 16 decembrie 2013, mai sunt doar 15 zile și românii vor avea ocazia să înceapă să simtă cum e să fii în pielea indienilor din rezervații. Suntem în procesul numărătorii inverse, și zilele trec ca ale unui condamnat la moarte. Din când în când, secundarul ceasului este acoperit de scandările despre Roșia Montană, iar feisbucul ne mai aduce câteo veste despre cine a mai fost bătut de jandarmi.
Dar timpul nu-i pierdut! Tragedia încă nu s-a întâmplat, totul încă poate fi schimbat și este atât de simplu să păstrăm pământul României numai pentru noi, românii, așa cum au făcut ungurii și bulgarii cu pământul lor. Totul se poate schimba în interval de câteva ore doar. Este suficientă chiar și o hotărâre de guvern, dată în 31 decembrie, la ora 23.59! Sau o lege dată de un Parlament întrunit ad-hoc, după o decizie a Comisiei Juridice luată în noaptea precedentă și un vot numărat de Roberta Anastase.
La urma urmei, e vorba doar de voință politică, adică de a vrea sau a nu vrea să ne păstrăm Țara! Nu mă hazardez să spun că majoritatea românilor vor asta, chiar dacă mi-ar place să cred asta, dar pot să spun cu certitudine că niciun parlamentar român nu și-a întrebat electoratul dacă e de acord cu vânzarea pământului către străini. De parcă mai era vreun dubiu că ”Democrația e o minciună”!
Eu vreau să-mi păstrez Țara și vreau ca și parlamentarii, și Guvernul, și Președintele, și Presa, și toată lumea să afle asta. Pentru că știu că nu sunt singurul și pentru că vocea noastră poate să acopere tangoul Roșia Montană și să rămână consemnată în istorie.
Speranța mai moare câteodată, ultima, dar sentimentul datoriei, niciodată! De Mihai Tociu
