Motto: Trebuie să spunem că aici întâlnim două păcate mari, care, orice ai face, se vor împotrivi mereu înfloririi la care ţinutul acesta frumos ar putea să ajungă. (…) Cele două păcate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, şi depopularea, urmarea nefericită a celei dintâi. Provincia aceasta are şi un stăpân, însă un stăpân străin, care o jefuieşte, care este silit s-o jefuiască şi să facă acest lucru cu o grabă necrezut de mare. Miniştrii de lângă el ştiu să facă întocmai ce face el. Toţi slujbaşii au grijă să le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf; toţi membrii ei sunt nişte lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unor mulţimi vlăguite
Parrant, viceconsulul Franţei în Moldova, la 1798
România a cheltuit pentru construcţia de autostrăzi suma de 9 miliarde de euro începând din 1990 şi până anul trecut. Adică aproape 400 de milioane de euro pe an. La un preţ mediu de 10 milioane de euro / kilometru (aproape dublu, comparativ cu cheltuielile bulgarilor pentru construcţia în zonele cele mai dificile, de munte – 5,5 milioane de euro / kilometru), ar fi trebuit ca România să dea în folosinţă, după Revoluţie, circa 900 de kilometri de autostradă. Cu cei 140 construiţi pe vremea lui Ceauşescu, reţeaua ar fi trebuit să sară acum de 1.000 de kilometri.
În realitate, ţara noastră are, la finalul lui 2013, un număr total de 545 de kilometri de autostradă (cu tot cu cei făcuţi în timpul comunismului). Un calcul simplu ne arată că s-au construit 405 kilometri (un preţ mediu de aproape 22,4 milioane de euro / kilometru), în condiţiile în care autostrăzile au fost construite, aproape în totalitate, la şes şi podiş (prin comparaţie, preţul mediu al kilometrului de autostradă la câmpie este în Bulgaria de 2,4 milioane de euro).
Cu excepţia direcţiei Piteşti – Bucureşti (tronson făcut pe vremea lui Ceauşescu) – Constanţa, nicio altă direcţie strategică n-a fost realizată în România. Nu s-a legat graniţa de Vest de Bucureşti, nici Capitala de Cluj şi Iaşi, nu s-a realizat mult-aşteptatul coridor peste Munţii Carpaţi, nu s-au legat provinciile istorice între ele (Ţara Românească-Transilvania, Transilvania-Moldova, Moldova-Ţara Românească).
Cifrele de mai sus arată că, din 1990 şi până acum, nu banii au lipsit în România pentru a se construi mult-râvnitele şosele de mare viteză. Cu cele 9 miliarde de euro cheltuite în România pentru nişte bucăţi de tronsoane care ajung nicăieri (nu s-a realizat încă nicio legătură a centrului ţării cu ieşirile spre Ungaria, Bulgaria sau Moldova), vecinii de la Sud ar fi construit peste 2.700 de kilometri de autostradă (preţul mediu în Bulgaria este de 3,3 milioane de euro / kilometru, ţara având în total 562 de kilometri în folosinţă, cu aproape 20 mai mult decât România).
Aceleaşi pretexte, alte biruri
Acum, guvernul Victor Ponta anunţă două lucruri aparent fără legătură. Printre multe alte majorări de taxe, va introduce din 2014 o nouă acciză, de 7 eurocenţi / litrul de benzină şi motorină. Banii strânşi astfel (se speră la 26 de miliarde de euro) ar urma să fie folosiţi la finalizarea a 4.000 de kilometri de autostrăzi, pretind premierul şi acolitul său, Crin Antonescu, şeful PNL.
Anunţul a fost făcut luni (după o săptămână în care pesedistul Ponta a negat cu înverşunare introducerea noii taxe), în acelaşi timp cu un altul trecut aproape neobservat: redevenţele încasate de statul român de la companiile care extrag hidrocarburi nu se vor mări. Asta, după un an şi jumătate în care acelaşi premier socialist Ponta a avertizat, cu toate prilejurile, că guvernul va mări redevenţele cuvenite României din exploatarea petrolului şi a gazelor naturale imediat ce va putea să le renegocieze, adică din 2014.
Ce se poate face cu 850 de milioane de euro
În Norvegia, redevenţele sunt de 50%, la care se adaugă 28% impozitul pe profit. În ţările arabe şi în Rusia, unde se practică alt sistem (acela de împărţire a producţiei între guvern şi compania care exploatează zăcământul), statul ia până la 60% din profit (în zona Golfului) şi chiar peste 70% în Rusia.
În SUA, redevenţele (care se plătesc către proprietarii pământurilor, şi nu către stat) oscilează între 12,5-30%, iar statul primeşte 35% din profit.
Prin actuala Lege a petrolului (care include şi gazele naturale), redevenţele plătite de companiile care exploatează zăcămintele de hidrocarburi de pe teritoriul României se încadrează în marja 3,5-13%. Conform datelor oferite chiar de Petrom, numai în 2011 redevenţele plătite statului român au fost de 173 milioane de euro, în condiţiile în care valoarea vânzărilor pe segmentul de explorare şi producţie a fost de 2,7 miliarde de euro.
Asta înseamnă că Petrom a plătit redevenţe în valoare de 6,4 %, în condiţiile în care profitul firmei austriece a ajuns în acel an a trecut de 850 de milioane de euro. Anul trecut, profitul a crescut cu încă 5%. Cu 850 de milioane de euro, vecinii bulgari ar construi 250 de kilometri de autostrăzi pe an…
Haiducia „socialistă“: luăm de la săraci ca să dăm la bogaţi
Aşadar, politicienii români au luat, la începutul lui noiembrie 2013, două hotărâri strategice majore: protejarea profitului obţinut de petrolişti din resursele naturale ale ţării concomitent cu instituirea unei noi taxe pe carburanţi, bir care va fi suportat de întreaga populaţie a ţării, la pachet cu toate firmele, prin intermediul potenţialului inflaţionist al acestuia (toate produsele alimentare şi nealimentare se vor scumpi, deoarece costurile transportului intră în preţul final).
În Norvegia, de exemplu, ţară de asemenea cu însemnate resurse naturale de hidrocarburi, resursele pentru dezvoltarea infrastructurii (şi nu numai) au provenit, începând cu anii 1970, din taxele impuse pentru exploatarea acestor zăcăminte, dar şi din profitul obţinut de compania de stat înfiinţată special pentru aceasta. În România, după ce politicienii au falimentat compania petrolieră de stat, au vândut-o la un preţ subevaluat, iar acum pretind noi taxe populaţiei pentru modernizarea ţării, după ce au risipit miliarde sub acelaşi pretext.
Cu alte cuvinte, este exact ca la Radio Erevan. E adevărat, Victor Ponta s-a ţinut, în sfârşit, de cuvânt: măreşte „redevenţele“ la benzină şi motorină. Cu o mică menţiune: nu pentru companiile străine care extrag hidrocarburi în România, ci pentru locuitorii care le folosesc. Este, în fond, consecvenţa aceleiaşi politici vizibile în ultimii ani la întreaga clasă politică, în frunte cu preşedintele Băsescu şi premierii perindaţi, fie ei de la PNL, PDL sau PSD: alianţa cu marile companii străine şi cu reţelele mafiote împotriva populaţiei dintre frontierele României.
P.S. Compania de stat Petrom, cu toate rafinăriile, instalaţiile şi peste 250 de perimetre în exploatare, a fost vândută austriecilor de la OMV de o altă guvernare socialistă (cabinetul Adrian Năstase) în 2004, atunci când s-a stabilit şi actuala marjă a redevenţelor. Năstase a vândut pachetul majoritar de acţiuni de la Petrom cu 600 de milioane de euro, sumă pe care austriecii o amortizează acum din profitul obţinut în numai 10 luni de funcţionare a companiei. Actualul premier, Victor Ponta, făcea parte din guvernul care a parafat acel contract.
