Asumarea vietii ca dar al lui Dumnezeu in contextul mortii spirituale a societatii contemporane
Moartea spirituala a societatii consumiste
Lumea contemporana este marcata de o suma de tendinte ideologice care au ca rezultanta consolidarea unei societati de consum. Ideologia confisca si distorsioneaza sensul profund al vietii. Prin ideologizare persuasiva asistam la o omorare a vietii si la inlocuirea acesteia cu surogate de existenta, usor de accesat intr-o societate inteleasa ca o uriasa piata de consum. In aceasta situatie, lumea devine un imens cimitir, chiar daca acesta ni se prezinta ca fiind impodobit in mod artificial. Descentrarea lumii din relatia ei fireasca cu Dumnezeul cel viu produce pierderea reperelor si ancorarea in fantasme amagitoare.
Absenta reperelor determina o acuta lipsa de sens. Societatea actuala construita pe logica eficientei este data de o gandire abstracta detasata de realitatea vie a persoanei. Aceasta gandire genereaza si opereaza cu concepte care nu sunt corelative experientei. Lipsa unui sens profund coroborat cu detasarea de experienta viului determina resimtirea lui Dumnezeu si a omului inteles ca persoana vie ca absente din peisajul cotidian al societatii conectata la nevoi si probleme artificiale. Astfel se favorizeaza aparitia unei plictiseli existentiale care conduce la nihilism.
Afundarea in acest plictis nihilist si plonjarea in cautarea obsedata de implinire a dezideratelor de factura consumista blocheaza intalnirea cu viata. Se ajunge la o moarte spirituala prin care viata cea adevarata este inlocuita cu surogate de existenta, usor de manipulat si livrate la nivel planetar generatiilor actuale. „Cand o generatie se instaleaza in acest plictis ca o pacla profunda, membrii ei au murit spiritual. Dar oare cei ce traiesc in ravniri neimplinite ca-n tot atatea apetituri visate, o masina, un salariu, o reputatie, o femeie frumoasa, etc… pentru care sunt dispusi sa bata planeta de la un capat la altul, intr-un nomadism planetar, visand la clipa cand le vor avea pe toate acestea (si poate le vor avea candva), ei, bieti nomazi tineri ai planetei amagitoare, ar trebui sa stie ca au murit deja… Alergand dupa obiectele nalucite, ei au pierdut extraordinara sansa, unica sansa a omului ca fiinta spirituala, sansa intalnirilor… E plina planeta de asemenea tineri ratacitori, care-au murit asa de devreme, livrandu-se unor naluciri, sarmanii de ei, nutrind o clipa iluzia ca daca naluca aceea se va adeveri, ea va fi adevarata viata. Vai lor, caci si-au pus sufletul zalog la ruleta lazii de fier a mirajului fetisist al banului si al indestularii materiale. Ei au murit spiritual in miezul lumii acesteia. Generatie a nalucirii”.
Idolatria ideologiilor anihileaza sufletul lumii. Societatea de consum bazata pe dorinta de castig, pe exacerbarea poftelor, pe realizarea de nevoi artificiale este cadrul dezvoltarii mortii spirituale traite la nivel personal si colectiv. in aceasta logica a consumului persoana este transformata in obiect, relatia de comuniune este inlocuita cu exploatarea egoista si discretionara a lumii si a semenului transformate in obiecte. Cultura vietii este inlocuita de civilizatia mortii. Spengler spunea ca existenta unui suflet deosebeste cultura de civilizatie.
Anihilarea sufletului lumii inseamna moartea spirituala a civilizatiilor. „In sensul acesta putem vorbi despre declinul, ba chiar decesul unor mari civilizatii. Ele mor fiindca ceva in felul lor de manifestare stramtoreaza cadrele noologice ale vietii si deci sectioneaza functiunile sufletesti, caci anihileaza cadrele trairilor sufletesti. In astfel de situatii, oamenii si colectivitatile exista, dar nu mai traiesc, nu au trairi, adica manifestari de suflet, ci doar manifestari simtuale, de senzualitate, de gandire (ca si in cazul calculului egoist al castigului)… intr-un atare cadru, sufletul regreseaza, trairile se comprima, ba chiar se ofilesc, iar energia vitala se transmuta in placeri, in frunte cu marea placere a castigului cu orice pret, cu pretul ruinarii atator vieti, adica tocmai cu pretul suprimarii celei mai importante unitati noologice de manifestare a functiunilor sufletesti, care este relatia de comuniune cu celalalt”.
Consumerismul lumii actuale eludeaza realitatea mortii. Moartea este perceputa ca un adeversar terifiant care poate fi biruit prin ignorare. Constientizarea si asumarea fenomenului mortii cu implicatiile sale ridica probleme semnificative pentru omul redus la un animal de consum, obisnuit si educat ca poate fi vesnic in conditia sa cazuta si efemera. Moartea, cel mult exista ca realitate pentru celalalt; niciodata pentru sine sau pentru cei apropiati.
Moartea ramane un ghimpe pentru societatea de consum actuala. Ea ne poate aduce aminte de desertaciunea falselor idealuri si proiecte cu care suntem amagiti. Acceptarea mortii si depasirea ei prin logica invierii presupune indrazneala credintei adeverite in existenta concreta prin care cele nevazute transpar in cele vazute. Omul contemporan, invatat sa creada si sa traiasca in conformitate cu sloganul ca totul este aici si acum percepe moartea ca o absenta.
Pentru lumea ancorata in Traditie, moartea era imblanzita prin asumarea si transfigurarea ei. Moartea era perceputa ca marea trecere spre existenta vesnica. in aceasta perspectiva, ea devenea oarecum familiara. Chiar daca moartea apare ca un accident in istorie, ea este depasita prin modul religios de a fi. Pentru omul contemporan, moartea apare ca dusmanul de nedepasit, intrucat ea stopeaza singura existenta credibila si legitima: cea prezenta, palpabila si sigura.
In acest sens, Philippe Aries arata ca: „intr-o lume supusa schimbarii atitudinea traditionala fata de moarte apare ca un dig al inertiei si continuitatii. Acum ea este atat de estompata in moravurile noastre, incat noi numai cu greu o mai putem imagina sau intelege. Vechea atitudine in viziunea careia moartea era totodata apropiata, familiara, minimalizata si lipsita de sentimentalism, este diametral opusa conceptiei actuale unde aceasta inspira prea multa groaza ca sa i se mai pomeneasca numele” .
Omul lumii actuale ramane prizonierul proiectelor imediate si cu miza exclusiva pentru existenta prezenta. Cu greu isi poate imagina idealuri dincolo de lumea prezenta care sa-1 motiveze intr-o atitudine cu deschidere spre vesnicie. Esecul intampinat in demersul sau ambitios de implinire a dezideratelor imediate este resimtit ca un soc. Aliprea de cele pamantesti si detasarea de cele ceresti il fac pe omul societatii contemporane sa nu mai asume conditia de „cetatean al cerului”.
Omul care asuma existenta intr-o perspectiva a Traditiei nu f mai resimte esecul ca fiind ceva brutal si zguduitor. El face parte din realitatea existentei prezente care culmineaza cu moartea traita ca trecere spre cele vesnice. Omul contemporan nu mai asociaza esecul cu realitatea mortii. Esecul este trait ca o ratare a implinirii imediate in existenta prezenta, nu ca o sansa de intelegere mat profunda a rostului mortii si al vietii.
In acest sens, Philippe Aries noteaza: „Toti oamenii de astazi au incercat intr-un moment al vietii lor sentimentul mai mult sau mai putin puternic, mai mult sau mai putin marturisit ori refulat, al esecului: esecul familial, esecul profesional. Dorinta de promovare ii impune fiecaruia sa nu se opreasca niciodata dupa o etapa parcursa, ci sa continue mai departe catre noi teluri mai dificile. Esecul este cu atat mai frecvent resimtit cu cat reusita este mereu dorita si nicicand suficienta, mereu amanata pentru mai tarziu. Vine insa o zi cand omul nu mai poate tine pasul cu ritmul ambitiilor sale progresive, el este depasit de aspiratia sa, inainteaza tot mai incet, si realizeaza ca idealul sau a devenit inaccesibil. Atunci el isi da seama ca si-a ratat viata… Omul descopera intr-o buna zi ca este un ratat: el nu se considera niciodata mort. El nu asociaza dezamagirea sa cu moartea”.
Moartea ca dusman al vietii
Crestinismul nu acorda un statut de normalitate mortii. Crestinismul nu incearca o explicare adecvata a mortii pentru a ne impaca mai usor cu realitatea ei. Moartea ca expresie a pacatului, ca realitate strivitoare care il separa pe om de Dumnezeu este dusmanul biruit de Viata prin excelenta, lisus Hristos. Multe religii ale lumii, prin tot felul de ritualuri, inclusiv de initiere au incercat sa indeparteze teama de moarte, sa patrunda misterul ei. Crestinismul nu presupune doar inlaturarea fricii de moarte, ci si biruinta definitiva asupra ei si marturisirea plinatatii Vietii.
In acest sens, Schmemann afirma: „Crestinismul nu este impacare cu moartea. El este revelarea mortii, si el reveleaza moartea intrucat este revelarea Vietii. Hristos este aceasta Viata. Si pentru ca Hristos este Viata, crestinismul vadeste moartea a fi ceea ce este, si anume dusmanul care trebuie distrus si nu un mister care trebuie explicat… La mormantul lui Lazar, Hristos a plans, si atunci cand s-a apropiat ceasul mortii Sale, S-a intristat si S-a mahnit si S-a tulburat… Oroarea fata de moarte nu decurge din faptul ca ea este sfarsitul, distrugerea fizica, ci din faptul ca ea este separare de lume si de viata, separare de Dumnezeu. Mortii nu il pot preamari pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, numai atunci cand Hristos ne reveleaza viata, putem auzi mesajul crestin despre moarte ca dusman al lui Dumnezeu. Atunci cand Viata plange la mormantul prietenului iubit, cand priveste oroarea mortii, atunci isi afla inceputul biruinta asupra mortii”.
Sensul suferintei din perspectiva crestina
Constiinta lumii contemporane este marcata de comoditatile si placerile efemere si amagitoare oferite de societatea de consum. Omul de astazi angajat in efortul de construire a paradisului pamantesc cu greu poate admite si asuma taina suferintei. Nimic nu trebuie sa destrame iluzia fericirii afisata ca slogan propagandistic de ideologiile care-1 inteleg pe om doar ca animal de consum. incercarea de implinire a aspiratiei dupa infinit in om prin satisfacerea finita, chiar daca abundenta data de realitati trecatoare constituie o mare amagire. in aceasta logica se dezvolta o constiinta colectiva inselatoare, prin care se crede ca fuga de suferinta constituiebiruinta ei.
Experienta crestina ne ajuta sa identificam rostul profund al suferintei in iconomia divina prin asumarea Crucii. Suferinta este transfigurata prin taina Crucii si asumarea ei conduce la impartasirea biruintei Vietii. Iisus Hristos spune foarte clar: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).
Asumarea suferintei in logica Crucii si invierii Mantuitorului Hristos prin rabdare conduce la mangaierea duhovniceasca. De asemenea asumarea suferintei in aceasta perspectiva depaseste logica egoista, dominanta in lumea actuala. Prin impartasirea suferintei putem dobandi o sensibilitate, o delicatete si o deschidere catre celalalt. Astfel, logica daruirii de sine inlocuieste logica trairii pentru sine si adesea, sacrificandu-1 pe aproapele pentru interese meschine.
Sf. Apostol Pavel se adreseaza credinciosilor din Corint cu aceste cuvinte: „Ca precum prisosesc patimirile lui Hristos intru noi, asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra. Deci fie ca suntem stramtorati, este pentru a voastra mangaiere si mantuire, fie ca suntem mangaiati, este pentru a voastra mangaiere, care va da putere sa indurati cu rabdare aceleasi suferinte pe care le suferim si noi. Si nadejdea noastra este tare pentru voi, stiind ca precum sunteti partasi suferintelor, asa si mangaierii” (II Corinteni 1,5-7).
Rabdarea traita in suferinta consolideaza increderea in Dumnezeu, depasindu-se astfel autosuficienta si aroganta increderii exclusive in puterea lumeasca. in acest sens, Sf. Apostol Pavel scrie: „Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel ce inviaza pe cei morti, Care ne-a izbavit pe noi dintr-o moarte ca aceasta si ne izbaveste si in Care nadajduim ca inca ne va mai izbavi” (II Corinteni 1, 9-10). Astfel intruparea puterii dumnezeiesti in neputintele, slabiciunile si incercarile noastre („…cand sunt slab, atunci sunt tare” – II Corinteni 12, 10) reprezinta o sansa de a depasi duhul trufiei acestui veac.
Omul duhovnicesc angajat cu seriozitate si consecventa in dobandirea imparatiei lui Dumnezeu va avea de infruntat multe necazuri si incercari in aceasta lume. insa toate aceste suferinte nu pot fi suportul unei atitudini pesimiste sau fataliste, ci contextul in carfc poate fi exersata mai staruitor increderea in impartasirea la biruinta dobandita deja de Hristos. Mantuitorul ne spune foarte clar: „in lume necazuri veti avea, dar indrazniti. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Asumarea identitatii crestine intr-o lume tot mai instrainata de valorile Evangheliei nu presupune onoruri si recunoasteri din partea lumii. Dimpotriva, trairea in duhul profetic al Evangheliei poate inoportuna semnificativ constiinta unei societati permeabile fdin ce in ce mai mult la tot felul de anestezice si surogate, Rabdarea suferintelor venite din partea lumii pentru numele lui Hristos este o virtute care se dovedeste mantuitoare, fiind de mare actualitate, mai ales pentru vremurile in care traim. Mantuitorul afirma: „Si veti fi urati de toti pentru numele Meu; iar cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Matei 10, 22).
Trairea suferintelor si a incercarilor in cheie eshatologica devine prilej de biruinta. Astfel, in mod paradoxal, depasindu-se logica fireasca, ceea ce in aparenta pare neajuns devine plinatate prin puterea lui Hristos care pe toate le transfigureaza. Astfel crestinul devine un scandal pentru logica decazuta si mutilata de pacat a unei lumi dominata de lacomie, orgoliu si sete de putere, in acest sens, cuvintele Sfantului Apostol Pavel sunt sugestive pentru descrierea crestinului aflat in suferinta si incercare:
„Ci in toate infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu, in multa rabdare, in necazuri, in nevoi, in stramtorari, in batai, in temnita, in tulburari, in osteneli, in privegheri, in posturi; in curatie, in cunostinta, in indelunga rabdare, in bunatate, inDuhul Sfant, in dragoste nefatarnica… ca niste intristati, dar pururea bucurandu-ne; ca niste saraci, dar pe multi imbogatind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc” (II Corinteni 6, 4-6, 10).
Incercarea in suferinta lamureste pozitia crestinului si asumarea ei cu rabdare si cu incredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu il intareste pe calea credintei. Sf. Vasile cel Mare afirma: „Se intampla uneori ca nenorocirile vietii sa le vina oamenilor spre ale incerca sufletele, ca, fiind cuprinsi de necazuri, sa fie dovediti daca sunt buni, fie bogati, fie saraci. Caci amandoua aceste feluri de oameni se arata prin rabdarea lor… Caci furtuna incearca si intareste pe carmaciul corabiei; pe luptator, stadionul; pe voievod, batalia; pe barbatul viteaz, nenorocirea; si pe crestin, ispita. In acelasi chip in care lupta si suferinta luptei duce pe atlet la cununa, in acelasi fel incercarea in ispite il duce pe crestin la desavarsire, daca va primi si multumiri cu rabdarea cuvenita, pentru cele ce ii vor fi randuite de catre Dumnezeu”. Viata ca dar al lui Dumnezeu
Experienta Dumnezeului cel viu intareste constiinta ca viata este un dar al lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura ne prezinta un Dumnezeu viu care se descopera omenirii, impartasind plinatate de viata intregii existente. Dumnezeu se adreseaza lui Moise cu aceste cuvinte: „Viu sunt Eu si viu e numele Meu si de slava Domnului e plin tot pamantul” (Numeri 14, 21). Dumnezeul cel viu vrea ca toti oamenii sa impartaseasca viata cea autentica, inclusiv asteptand intoarcerea pacatosilor de lamoarte la viata, de la stricaciune la nestricaciune. Domnul se adreseaza profetului Iezechiel, spunand: „Precum este adevarat ca Eu sunt viu, tot asa este de adevarat ca Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu” (Iezechiel, 33, 11).
Dumnezeu este Cel care a daruit viata intregii creatii. Sf. Apostol Pavel, adresandu-se atenienilor in Areopag il indica pe acest Dumnezeu viu si Creator al lumii: „Dumnezeu, Care a facut lumea si toate cele ce sunt in ea. Acesta fiind Domnulcerului si al pamantului, nu locuieste in temple facute de maini, nici nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate” (Faptele Apostolilor 17, 24-25). Dumnezeul nu este doar Daruitorul vietii, ci si Cel care poarta de grija de viata noastra. Psalmistul spune: „Domnul este aparatorul vietii mele; de cine ma voi infricosa?” (Psalm 26, 2).
Dumnezeu ca unul ce este Dumnezeul celor vii tamaduieste suferinta si invinge moartea. lezechia in rugaciunea sa arzatoare rosteste urmatoarele cuvinte: „Doamne, prin indurarea Ta se bucura omul de viata, prin ea mai am si eu suflare; Tu ma tamaduiesti si-mi dai iarasi viata! Iata ca boala mea se schimba in sanatate. Tu ai pazit viata mea de adancul mistuitor! Tu ai aruncat inapoia Ta toate pacatele mele! Ca locuinta mortilor nu te va lauda si moartea nu Te va preaslavi; cei ce se coboara in mormant nu mai nadajduiesc in credinciosia Ta. Cel viu, cel viu Te lauda, ca mine astazi” (Isaia 38, 16-19).
Dumnezeu nu este autorul suferintei si al mortii, ci El ca Izvor al vietii a facut si cheama intreaga existenta la viata, Moartea este data de instrainarea de Dumnezeu si de cele sfinte. inteleptul Solomon marturiseste: „Nu va grabiti moartea prin ratacirile vietii voastre si nu va atrageti pieirea prin fapta mainilor voastre. CaciDumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viata si fapturile lumii sunt izbavitoare; intru ele nu este samanta de pieire si moartea n-are putere asupra pamantului” (intelepciunea lui Solomon 1, 12-14).
Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu prin intruparea, Jertfa si invierea Sa innoieste intreaga existenta, fiind Biruitorul mortii si al suferintei date de pacat. Dar aceasta biruinta se realizeaza prin asumarea si transfigurarea suferintei si a mortii pana la capat, nu prin eludarea lor. Taina invierii este strans corelata cu taina Crucii. Prin innoirea integrala a creatiei, intreaga existenta nu mai este una spre moarte, ci una spre viata. Iisus Hristos este „Calea, Adevarul si Viata” (Ioan 14, 6) si El impartaseste viata lumii. Mantuitorul spune: „Eu am venit pentru ca lumea viata sa aiba si din belsug sa aiba” (loan 10, 10).
In mod concret ne impartasim de puterea vietii dumnezeiesti atunci cand ne cuminecam cu trupul si sangele Mantuitorului. Hristos Domnul spune:, Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce crede in Mine are viata vesnica. Eu sunt painea vietii… Eu sunt painea cea vie care s-a pogorat din cer. Cine mananca din painea aceasta viu va fi in veci. Iar painea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu… Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi” (Ioan 6, 47,48,51, 53-54).
Viata intregii existente este cuprinsa in taina Persoanei Fiului lui Dumnezeu care extinde comuniunea Sfintei Treimi la nivelul creatiei. Viata nu poate fi epuizata intr-o invatatura abstracta exprimata printr-un sistem rationalist arid si nici nu poate fi redusa la un cod moral, la o anumita conduita. Viata trimite la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, deoarece „intru El era viata si viata era lumina oamenilor” (Ioan 1,4).
Sfintii Apostoli si ucenicii nu sunt convinsi printr-o invatatura bazata pe o logica sofisticata, ci prin puterea de viata impartasita de Persoana Fiului lui Dumnezeu. Ei au resimtit puterea vietii vesnice intrupata in cuvintele Mantuitorului. Sfintii Apostoliaveau constiinta ca propovaduirea Evangheliei inseamna marturisirea biruintei asupra mortii si proclamarea vietii vesnice prin Iisus Hristos. Sf. Apostol Pavel afirma: ” Iar acum s-a dat pe fata prin aratarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea si a adus la lumina viata si nemurirea, prin Evanghelie. Spre aceasta am fost pus eu propovaduitor si apostol si invatator al neamurilor” (II Timotei, 1,10-11).
Sfintii Apostoli propovaduiesc experienta concreta si directa a Vietii prin Iisus Hristoscare ii conduce la comuniunea cu Tatal ceresc prin Duhul Sfant. Sf. Evanghelist Ioan marturiseste: „Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii; si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua. Ce am vazut si am auzit, va vestim si voua, ca si voi sa aveti impartasire cu noi. impartasirea noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau, lisus Hristos5 loan 1, 1-3).
In conditiile in care sensul vietii in societatea contemporana este ocultat si parazitat de diferite tendinte ideologice, este esentiala recuperarea viziunii biblice, apostolice si patristice asupra vietii si a mortii. Moartea fizica desi il inspaimanta pe omul contemporan asaltat de tentatiile mentalitatii consumiste actuale nu reprezinta punctul terminus al existentei, ci trecerea intr-o alta ordine de a fi. In aceasta perspectiva, pentru omul duhovnicesc moartea trupeasca reprezinta poarta de trecere la o comuniune mai directa cu Hristos Domnul, puterile ceresti si sfintii.
Cel angajat pe calea comuniunii cu Hristos inainteaza intru desavarsirea sensului existentei si prin toate, fie prin viata, fie prin moarte este slavit Hristos Domnul. Masura vietii este credinta si comuniunea intru lisus Hristos Cel rastignit si inviat. Traind aceasta realitate vie in mod existential si eclesial, putem marturisi impreuna cu Sf. Apostol Pavel: „Dupa asteptarea si nadejdea mea ca intru nimic nu voi fi rusinat, ci, intru toata indrazneala, precum totdeauna, asa si acum, Hristos va fi preaslavit in trupul meu, fie prin viata, fie prin moarte; Caci pentru mine viata este Hristos si moartea un castig” (Filipeni 1, 20-21).
Lumea contemporana isi deruleaza existenta intr-un ritm bulversant. Modul existentei cotidiene actuale este unul care favorizeaza agitatia, imprastierea mintii, blocand intalnirea cu ceea ce este adanc in noi insine. Refuzul intalnirii cu propria profunzime din noi favorizeaza eludarea sensului adanc al vietii. Cu atat mai mult va fi mai greu sa ne intalnim cu aproapele si cu Dumnezeu. Complicarea existentei si grija de multe ne indeparteaza de intuirea sensului existential al gesturilor infaptuite si cuvintelor rostite.
Amplificarea distaintelor din noi insine si intre noi este data de pierderea sau diminuarea constiintei ca Dumnezeu este cel care da sens fiecarui lucru in parte si intregii existente in general. Odihna poate fi dobandita prin recuperarea sensului vietiiimplinit in Dumnezeu. Cuviosul Paisie Aghioritul afirma: „Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla cu atat creste nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu este firesc sa nu afle nicaieri odihna… Prin urmare, cum este cu putinta ca acesti oameni sa ajute suflete, cand ei insisi sunt plini de neliniste? Cum este cu putinta ca omul sa mangaie cu adevarat, daca nucrede in Dumnezeu si in viata cea adevarata, cea de dupa moarte, cea vesnica? Cand omul prinde sensul cel mai adanc al vietii celei adevarate, i se indeparteaza toata nelinistea si-i vine mangaierea dumnezeiasca, si astfel se vindeca” .
Pentru a dobandi sensul profund al vietii omul trebuie „sa-si aiba mintea sa la Dumnezeu. Sa se gandeasca pentru ce am venit in viata aceasta. Aici n-am venit sa le facem pe toate si sa ne aranjam bine. Am venit ca sa ne pregatim pentru cealalta viata. Asadar mintea noastra trebuie sa fie permanent acolo si la orice ne ajuta sa mergem acolo. Prin infruntarea cu barbatie a situatiilor,” prin nevointa smerita si cu marime de suflet, omul intelege sensul vietii duhovnicesti. Viata duhovniceasca este bucurie, este petrecere duhovniceasca. Stiti ce inseamna petrecere! Sa prindeti sensul cel adanc al vietii, nobletea duhovniceasca, sensibilitatea patristica.
Conf. Dr. Adrian Lemeni CrestinOrtodox.ro
