Arsenie Boca – O intrebare iubirii

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (spre jertfă) ca oricine crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).

De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său Iisus ca jertfă, şi încă Jertfă pe Cruce?

Pentru că singurul grai care mai poate răzbi la inima oamenilor s-a dovedit că nu mai rămâne altul decât jertfa cuiva pentru ei.

Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poţi uita niciodată.

La începutul unuia dintre războaie ieşise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocui­tor. Greu de găsit un înlocuitor de la moarte.

Era undeva un om cu o casă de copii dar necre­dincios şi trebuia să plece la război. Când era gata de plecare, iată că vine la el un tânăr şi-i spune: „Eu sunt singur, chiar dacă mor, după mine nu plânge nimeni, merg eu în locul dumitale la război!” Şi s-a dus tânărul. După oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte şi cum ajunge acasă moare.

Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune până când, într-o noapte, a fost găsit necredinciosul ca-i duce flori la mormânt.

Bine, dar tu crezi în Dumnezeu?

– Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a pu­tut da tânărului acestuia iubirea de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumnezeu a mai făcut-o când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru.”

Ne frământă întrebarea:

Dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu cum se face că viaţa aceasta e aşa de apăsată de tot felul de încercări? Sau punând întrebarea cu cuvintele Scripturii: De ce „pe cel pe care-l iubeşte Dumnezeu il ceartă, iar pe cine-l primeşte îl bate”?

Cu alte cuvinte, dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită?

Fiindcă „pe cât sunt de departe răsăriturile de apu­suri, aşa sunt de departe judecăţile Mele de judecăţile voastre” – zice Domnul (Isaia 55, 8-9).

Ca pildă: altfel sunt judecăţile unui tată care-şi ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor. Dar când co­piii vin la mintea deplină, atunci înţeleg care a fost judecata tatălui lor când le-a dat bătaie.

Aşa şi noi, cât suntem înfăşuraţi în trup suntem destul de legaţi într-o înţelegere trupească a vieţii, suntem prunci cu înţelegerea. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recu­noştinţă vom zori a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la care ne-a supus cât eram în lume.

Trebuie, prin urmare, să lungim vederea (înţele­gerii) până dincolo de zarea vieţii acesteia şi în cealaltă împărăţie, că altfel nu putem pricepe nevoile vieţii acesteia şi nepricepând-o pe aceasta, pe cealaltă n-o putem răbda. Dar dacă o înţelegem aşa cum este, pe una în legătură cu cealaltă, ne întărim cu răbdarea şi atunci oricum ar fi de necăjită viaţa aceasta capătă o valoare nepreţuită. Şi atunci se întâmplă un lucru minunat: omul iubeşte necazurile şi pe toţi cei ce-l necăjesc îndeosebi. De acum creştinul stă liniştit pe conducerea lui Dumnezeu şi vede că orice cruce a vieţii sale este o mărturie a iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, orice cruce este o treaptă a desăvârşirii.

Deci, dacă des ne împărtăşim cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtăşim cu Taina iubirii supreme a lui Dumnezeu, împărtăşire care printre alte daruri are şi pe acesta: că ne ridică de la înţelegerea prun- cească a vieţii la înţelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia îi suntem următori convinşi şi liniş­tiţi, oricât de neliniştită ar fi marea vieţii de aici. La cârma Bisericii e Tatăl nostru.

Ştim cui credem şi ştim Cine-i la cârmă.

Surs: Din invataturile Parintelui Arsenia Boca – Rostul incercarilor