Ponta, nu americanii trebuie să se gândească la fuga cu elicopterul. Proiectul Roşia Montană, tras pe linie moartă la Washington. Gazele de şist merg înainte

“Vin companii, vrem să investim tot mai mult, asiguraţi-ne că nu păţim ca nu ştiu unde în lume şi trebuie să fugim cu elicopterul”, a declarat ieri Victor Ponta, că i-ar fi transmis vicepreşedintele american Joe Biden, în timpul întâlnirii de la Casa Albă. Domnule Victor Ponta, nu companiile americane trebuie să se gândească la fuga cu elicopterul. Privind doar la istoria recentă a României, exemplul e destul de sugestiv: cei care au fugit cu elicopterul au fost conducătorii autohtoni care au nesocotit ani la rând problemele şi voinţa cetăţenilor români. Cu menţiunea că opţiunea “elicopterul” nu le-a fost de folos.

În rest, cel puţin din ce a declarat public că ar fi discutat cu Joe Biden, proiectul de la Roşia Montană nu pare să fi figurat pe agendă. Pentru că toate referirile sunt la companiile americane şi la asigurările pe care statul român le oferă acestor companii. Chiar dacă este deţinută în cea mai mare parte de americani, Gabriel Resources nu este o companie americană. Acest mesaj era de anticipat: americanii încearcă să-şi securizeze propriile afaceri şi nu sunt dispuşi să-şi asume riscuri suplimentare cauzate de asocierea cu imensul scandal şi opoziţia publică faţă de proiectul de la Roşia Montană. Pentru lobbyştii lui Gabriel, lipsa oricărei menţionări a subiectului reprezintă un eşec major, echivalentă cu o spălare pe mâini a Casei Albe, de genul “descurcaţi-vă singuri!”.

Şi evoluţia pe plan intern a situaţiei indică paşi înapoi făcuţi de principalul partid care susţine proiectul minier în acest moment, PSD. Mandatul Comisiei speciale pentru Roşia Montană a fost prelungit până pe 10 noiembrie (iar amânarea deciziei e o dovadă a fricii politicienilor faţă de forţa opiniei publice). În plus, există semnale că şi social-democraţii ar fi dispuşi să respingă legea specială, în condiţiile în care liberalii şi-ar da acordul pentru schimbări mai generale în domeniul reglementării mineritului. Desigur, PSD speră (şi sunt mai mult ca sigur că va încerca) să introducă în proiectul de modificare a legii minelor derogările de care are nevoie RMGC pentru a porni proiectul de la Roşia Montană (şi asta se anunţă a fi lupta următoarelor luni). Dar atât compania, cât şi PSD, în frunte cu Victor Ponta şi chiar Dan Şova, vor avea mari probleme dacă legea specială nu trece. Pe 16 septembrie, în timpul emisiunii “Ediţie specială” de la TVR 1, moderată de Moise Guran şi Cosmin Lucaci, premierul a subliniat de mai multe ori că RMGC nu va primi avizul de mediu dacă legea (şi se referă la legea specială) nu va trece de Parlament: “N-o să-l obţină (avizul de mediu – n.a.) doar dacă trece legea”, “Noi nu-l vom mai elibera (avizul de mediu – n.a.) dacă legea e respinsă”, spunea Victor Ponta .

Printre numeroase alte bălării pe care le recită în cadrul unui interviu acordat ieri (marţi) pentru Adevărul, Dan Şova spune şi el acelaşi lucru: “Dacă ar vrea cineva să facă proiectul în condiţiile actuale, aş fi împotrivă”. Fără legea specială şi, mai ales, fără Acordul care a fost exclus deja de Comisia specială din dezbatere, proiectul (minier) rămâne la “condiţiile actuale”. Mă rog, nu ar fi prima dată când Victor Ponta, Dan Şova ori alţi politicieni şi-ar schimba declaraţiile în privinţa subiectului Roşia Montană, dar un lucru e destul de limpede: RMGC trebuie să lucreze intens la cosmetizarea propriului proiect minier. Un “proiect nou” nu se poate face doar din declaraţii, iar opinia publică e suficient de avizată în acest caz pentru a mai putea fi înşelată din vorbe. Un proiect nou înseamnă un nou studiu de impact, noi runde de dezbateri publice (reale), noi avize etc., înainte de a fi depus la Ministerul Mediului. O procedură care poate dura cel puţin unul-doi ani pentru a oferi măcar iluzia credibilităţii. O perioadă de timp pe care nu ştiu în ce măsură compania (şi principalii acţionari ai Gabriel) şi-o mai poate permite.

Situaţia politică este, de asemenea, defavorabilă proiectului minier de la Roşia Montană. Crin Antonescu şi liberalii nu mai pot da înapoi (evident, se pot răzgândi, dar cu costuri electorale enorme). Fie că rămân la Guvernare, fie că trec în Opoziţie, cel puţin până la alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului viitor sunt obligaţi să-şi păstreze împotrivirea faţă de proiect. În condiţiile trecerii în Opoziţie a liberalilor, proiectul minier rămâne în aer. Ceea ce reprezintă acum doar o probabilitate (capitalizarea electorală de către Crin Antonescu şi PNL a nemulţumirilor exprimate în stradă) poate deveni o certitudine. Situaţie în care, PSD ar fi, la rândul lui, obligat “să o lase mai moale” (în condiţiile în care, îndeosebi în cazul multor parlamentari din Transilvania, nu le-ar fi deloc comod nici acum să voteze o lege favorabilă RMGC).

***

Situaţia rămâne însă extrem de ameninţătoare în cazul gazelor de şist. După cum rezultă foarte clar din declaraţiile făcute atât înainte de întâlnirea cu Joe Biden, dar şi după, Victor Ponta e obligat să meargă înainte, indiferent de cât ar putea pierde din punct de vedere electoral (iar la ora actuală încă nu riscă să piardă foarte mult). Atât din cauza presiunii externe (americane) mult mai mari, cât şi din cauza faptului că subiectul nu este încă suficient “de copt” în mentalul social.  Într-o analiză realizată la începutul la sfârşitul lunii iulie pentru Criticatac, arătam că, la nivelul opiniei publice, percepţia asupra exploatării gazelor de şist este diferită de Afacerea Roşia Montană. Raportul (în privinţa percepţiei) nu s-a schimbat fundamental în ultimele luni. Promovarea proiectului de lege specială pentru Roşia Montană şi toate dezvăluirile care au urmat au avut ca efect o creştere exponenţială a gradului de inacceptabilitate a proiectului RMGC.

În privinţa gazelor de şist, revolta de la Pungeşti a reuşit să scoată în evidenţă doar o procedură nedemocratică de luare a deciziilor – faptul că populaţia care va fi direct afectată nu a fost consultată şi că nu există o dezbatere reală asupra riscurilor acestor exploatări. Acesta este singurul reproş pe care îl aduc moderaţii. Mai exact, o problemă de formă, nu de fond (o interpretare de genul “localnicii au dreptul să se opună, dar exploatarea gazelor de şist “e benefică” şi “trebuie să li se explice” acest lucru). Într-o mare măsură, opozanţii fracturării hidraulice au căzut în această capcană (lucru de înţeles – consultările, dezbaterile publice şi obţinerea acordului comunităţilor sunt elemente obligatorii pentru orice proiect major). Dar fracturarea hidraulică nu va putea fi stopată decât în momentul în care, la nivelul opiniei publice, va exista o conştientizare mult mai mare a problemelor de fond. Până nu se va înţelege (nu de către opozanţi, ci de către opinia publică majoritară) de ce acest gen de exploatare este perdant din punct de vedere economic (atât în privinţa beneficiilor reale pe care statul român le-ar avea din exploatări, cât şi în privinţa costurilor economice rezultate din distrugerea mediului), nu va exista o presiune publică suficient de mare pentru a bloca extragerea gazelor de şist.

În privinţa Afacerii Roşia Montană, opinia publică şi presiunea implicită asupra deciziei politice sunt destul de clar conturate şi imposibil de schimbat pe termen mediu şi chiar lung. Asta nu înseamnă că războiul a fost câştigat, ci doar că opozanţii se află în avantaj net (ignorarea lor putând avea efecte devastatoare la nivel politic). Legat de gazele de şist, se merge pe muchie de cuţit şi orice element nou poate schimba situaţia într-o direcţie sau alta.

Mihai Goţiu articol complet pe http://voxpublica.realitatea.net