Fraţi români, panta pe care alunecă neamul românesc este o realitate crudă, care ar trebui să ne înspăimânte, să ne pună serioase probleme, să ne preocupe la modul cel mai serios. Cred că fiecare român în parte ar trebui să aibă prioritar pe ordinea de zi, această problemă deosebit de gravă a neamului românesc. De ce? Fiindcă ne pierdem pe zi ce trece identitatea de orice natură ar fi ea, culturală şi spirituală în primul rând.
Să nu uităm, dragii mei dragi, că pe aceste meleaguri a trăit un popor ortodox, dreptcredincios adică, iar tot ce au clădit de-a lungul veacurilor înaintaşii noştri, a avut strânsă legătură cu ortodoxia, cu credinţa curată în Dumnezeu. Aşa cum zice Scriptura, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ”Cel ce nu adună cu mine, risipeşte”. Pâmântul acesta a dat omenirii oameni de înaltă ţinută morală şi de sfinţenie, de mare valoare, a umplut cerul de sfinţi. Să privim calendarul nostru orthodox şi să ne cutremurăm de mulţimea sfinţilor de-a lungul veacurilor de istorie. Şi să enumerăm numai câţiva: Paisie de la Neamţ, Nicodim de la Tismana, Ghelasie de la Rămeţ, Calinic de la Cernica, Cuvioasa Paraschieva de la Iaşi, Teodora de la Sihla, Vasile de la Poiana Mărului etc. Ar fi trebuit să începem cu perioada daco-romană, amintind sfintiii Epictet şi Astion, Kamasis, Filipos, Zoticos, Attalos de la Niculiţel şi toţi episcopii martiri sub prigonitorii români din această perioadă. Apoi perioada contemporană în care amintim sfinţi ca Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Teofil Pârâianu şi miile de martiri din temniţele comuniste, amintind aici cu precadere Aiudul. Mari romani care s-au jertfit pentru tot ce este românesc au fost poetul Grigore Vieru, Ion Aldea Teodorovici şi soţia lui Doina Teodorovici şi mulţi alţii pe care nu-i ştim. Deci exemple avem numai că fiecare din noi avem o datorie sfântă faţă de ţară şi faţă de Dumnezeu: să ducem mai departe ceea ce ne-au lăsat înaintaşii noştri, astfel împlinindu-ne datoria sfântă faţă de Dumnezeu şi faţă de neam. Chemarea acestui neam este una înaltă, providenţială şi nu una a uitării rădăcinilor, a aşternerii prafului peste laurii istoriei şi peste sângele vărsat al miilor de martiri români de-a lungul timpului.
Martirii s-au jertfit pentru noi, ca noi să fim liberi, iar noi ce facem? Intrăm din ce în ce mai mult în duhul secular al acestei lumi subjugate numai de valori materiale, ne lăsăm copleşiţi de mediocritate şi de lipsa de cultură şi spiritualitate. Am uitat să ne cinstim eroii, bătrânii, am uitat de sfânta Biserică, am uitat să fim cuvioşi şi jertfelnici, am uitat să trăim româneşte. Am uitat, într-un cuvânt, să ne facem datoria. Să nu uităm că omul este chemat spre cele cereşti şi nu spre cele pământeşti. Omului i s-a acordat cinstea de a fi regele creaţiei şi totodată de a fi întocmai ca îngerii lui Dumnezeu. Deci trebuie să trăim îngereşte şi nu să ne încurcăm în grijile acestei lumi deşarte, precum spune Scriptura: “Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Care “celelalte”? Adică cele materiale, de care nu trebuie să îngrijim, căci are Dumnezeu grijă să le adauge. Dar noi avem puţină credinţă. Să punem deci pe primul loc sufletul şi cele spirituale şi să ne amintim de pilda Mântuitorului cu păsările cerului care nu ară şi nu seceră.
Dispărem ca neam nu numai prin moartea noastră spirituală şi culturală ci şi la modul propriu-zis: prin păcatul avortului care s-a înmulţit înfiorator de mult, scăzând natalitatea şi deci viitorul biologic al acestui neam. Nu se mai nasc copii, tot din necredinţa noastră şi din grija materială care ne sufocă. Bunicii noştri aveau câte 10-12 chiar şi 15 copii şi toţi erau sănătoşi şi ajungeau oameni mari şi pe care societatea se putea baza. Azi cabinetele medicale săvârşesc avorturi pe bandă rulantă şi mii de copii dispar anual. Mamelor opriţi-vă! Acest păcat este înfiorător de grav în faţa lui Dumnezeu. Opriţi-vă şi pocăiţi-vă până nu este prea târziu. Faceţi copii şi spovediţi aceste păcate ca să se ierte şi să-l îmbunaţi pe bunul Dumnezeu, altfel osânda va fi veşnică. Renunţaţi la contraceptive şi la blestemaţia ferelii, aşa cum o numeşte Părintele Arsenie Boca. Căci asta este menirea femeii, una înaltă, aceea de a se mântui prin naştere şi creştere de prunci, de a se sfinţi prin această menire de mamă şi nu aceea de a se complace în egoismul contemporan şi în necredinţă.
Apoi ne pierdem valorile culturale. Cultura nu mai contează. Cine mai pune preţ pe cultură? Românul nu mai citeşte o carte, nu mai merge la operă, nu mai studiază nimic, nu mai admiră o pictură. A uitat de toate acestea. A uitat de Ciprian Porumbescu, de George Enescu, de Ştefan Luchian, de Nicolae Grigorescu, de marii poeţi şi scriitori care au creat o zestre estetică poporului român, o zestre culturală nepreţuită. S-au jertfit pentru a da naştere la operă, aşadar viata lor a fost o jertfă. Nimic deci nu se face fără jertfă, fără sacrificiu. Clădiri de patrimoniu se degradează pe zi ce trece, la fel biserici vechi pictate în cel mai pur stil românesc. Nu mai investim în astfel de lucruri, în schimb, zi de zi se înalţă clădiri moderne cu zeci de etaje, sedii de firme, toate înţepând cerul cu înălţimea lor. Nu suntem împotriva acestora, dar se pierde tot ceea ce este românesc. De asemenea românul a uitat să vorbească româneşte. Am “englezit” atât de mult limba română, încât nu mai putem să respirăm de atâţia termeni englezeşti ca: asistent manager, trendy, fancy, trend etc, etc, etc. De asemenea, cum spunea regretatul domn Pruteanu, acest popor în ultimul veac, a ciuntit şi a deformat această limbă atât de frumoasă şi de melodioasă. Folclorul l-am adaptat pe ritmuri etno, maneaua este un adevărat sport naţional. Nu este bine deloc, fiindcă toate nu au nimic în comun cu autenticul. Şi toate acestea din faptul că ne-am pierdut credinţa şi că înotăm în grijile acestei lumi, grija noastră primordială fiind alta, aceea a mântuirii, a înfrumuseţării sufletului nostru, care este veşnic, a împlinirii legii divine şi a desăvârşirii noastre lăuntrice.
Asadar, dragii mei dragi, din dragoste v-am spus toate acestea. Să nu consideraţi că v-am certat. Am tras un semnal de alarmă, fiindcă lucrurile au mers prea departe. Ne pierdem neamul, ne pierdem ţara. Ne pierdem individualitatea noastră şi demnitatea noastră ca neam. Noi preotii avem datoria să vă spunem aceste lucruri. Dar ce este de făcut? Să ne întoarcem la adevăratele valori, la cele spirituale, să ne întoarcem la pildele înaintaşilor noştri şi vom ştii cum să trăim şi ce vom face în viitor. Să ne întoarcem la valorile creştine şi la Dumnezeu. Să trăim în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Să participăm la propăşirea valorilor acestui neam şi să-i învăţăm pe copiii noştri adevăratele valori şi cum să trăiască frumos, aşa cum o făceau bunicii noştri. Să facem cinste numelui de român atât aici în ţară, cât şi peste hotare. Să nu uităm că este o datorie sfântă a ne iubi ţara, neamul şi pe Dumnezeu, o datorie de împlinit, princhemarea noastră înaltă la mântuire. Să nu ne uităm rădăcinile şi să purcedem fără întârziere la această înaltă şi sfântă lucrare. Să luăm ce este bun din lume şi nu ce este rău şi păgubitor. Să facem cunoscută şi altora dreapta credinţă, ortodoxia, atât de adâncă şi de frumoasă, nepreţuită. Să fim exemple atât în ţară cât şi peste hotare, de munca, cuvioşie, cuminţenie, smerenie, inteligenţă, seriozitate şi demnitate, de patriotism, de dragoste, de răbdare şi de rugăciune. Să fim plini de virtuţi, aşa cum a fost românul dintotdeauna. Numai aşa vom atinge ţelul nostru, chemarea noastră providenţială la mântuire şi nu punând preţ pe valorile materiale atât de deşarte şi de vremelnice. Căci întâi virtuţile ne sunt averea noastră şi după aceea cele materiale.
Pr. Andrei
Si totusi:
„Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.”