Un alt torţionar, responsabil de moartea a 103 deţinuţi politici în timpul regimului comunist, va fi dat pe mâna justiţiei. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a sesizat Parchetul General în cazul fostului comandant al coloniei de muncă de la Periprava, colonel (r) Ion Ficioru.
Alături de Alexandru Vişinescu, fost comandant al închisorii Râmnicu Sărat, pus deja sub acuzare pentru genocid, Ion Ficioru (85 de ani) se numără printre cei 35 de torţionari despre care Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a anunţat că a declanşat procedurile de investigare, pentru crime şi abuzuri în închisorile comuniste.
La fel ca şi în cazul lui Vişinescu, cercetătorii IICCMER susţin că faptele lui Ion Ficioru se încadrează la infracţiunea de genocid. În perioada 1960-1963, în calitate de comandant al coloniei de muncă de la Periprava, a Ion Iosif Ficioru a supus deţinuţii politici la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică a acestora, prin acţiuni ce depăşesc cadrul legal (lipsa medicamentelor şi a îngrijirii medicale refuzul de a acorda asistenţă adecvată, degradarea stării de sănătate a condamnaţilor prin lipsa hranei, lipsa încălzirii, pedepsele aplicate discreţionar şi abuziv, condiţii de detenţie inumane, rele tratamente, bătaia şi alte violenţe).
Colonel (r) Ion Ficioru, este considerat unul dintre cei mai duri ofiţeri de penitenciare din perioada regimului comunist. Ficioru a condus Penitenciarul Suceava, colonia de muncă Periprava, dar şi colonia de muncă de la Poarta Albă. Periprava a fost însă închisoarea care i-a adus notorietatea printre deţinuţi.
„Tribunalul” colonelului Ion Ficioru
Colonelul Ion Ficioru (maior pe vremea când era comandant la Periprava) a rămas în amintirea deţinuţilor ca un om de o cruzime bestială. După el, deţinuţii nu aveau „dreptul decât la soare şi la aer”. Conform altor relatări, Ion Ficioru obişnuia să treacă cu calul peste trupurile deţinuţilor.
Din cauza hranei precare pe care deţinuţii o primeau în colonie, foamea era endemică la Periprava. Din acest motiv, unii deţinuţi au ajuns să mestece boabe de porumb crud de pe câmp. Cei care erau prinşi, erau aspru pedepsiţi la ordinul comandantului, în cadrul unui “tribunal” special insituit de maiorul Ion Ficioru. La pedepse erau supuşi şi cei care nu reuşeau să îndeplinească “norma” la îndiguirile care se făceau la apele Dunării.
Iată cum descriu foştii deţinuţi politici un “proces” desfăşurat la Periprava. Cei care urmau să fie pedepsiţi, erau aliniaţi în faţa unei barăci. În acest timp, ochii le erau acoperiţi cu ochelari cu lentile negre. Apoi, deţinuţii erau invitaţi, pe rând, de “judecători” – comandantul şi cadrele din subordine, să intre în „sala de judecată”. Ajuns în faţa “completului de judecată”, deţinutul era întrebat cu care mână a mâncat porumbul. După ce răspundea, “judecătorul” dădea verdictul: ridica o dată cele două mâini şi încă o dată o mână. Asta însemna că deţinutul a fost pedepsit cu câte 15 lovituri la ambele mâini şi la tălpile goale. După “proces”, deţinutul era dus într-o cameră alăturată, era întins pe o scândură şi gardienii îi aplicau corecţia.
Periprava, lagărul morţii
Alături de închisorile de la Sighet, Jilava, Râmnicu Sărat, Piteşti şi Aiud, Periprava a fost unul dintre “abatoarele umane” care au decimat elitele politice, militare şi culturale ale României interbelice.
Formaţiunea 0830 Periprava era situată pe grindul Letea, în Delta Dunării, la 30 de kilometri de punctul de vărsare al braţului Chilia în Marea Neagră. Izolat de apele Dunării, lagărul era la 3 kilometri de satul Periprava, de la care a împrumutat numele, şi la 8 kilometri de satul C.A. Rosetti.
Iniţial, punct de lucru pentru recoltarea stufului şi secţie a formaţiunii Chilia, Periprava a devenit unitate independentă la 1 iulie 1956. Colonia dispunea de barăci, grajduri, magazii, silozuri, bucătărie şi era înconjurată de un gard de sârmă ghimpată, înalt de 2,5 metri.
La Periprava, deţinuţii au fost folosiţi la construirea digului, defrişarea stufului, desţelenirea terenului din zonă, creşterea animalelor într-o fermă zootehnică, dar şi la construirea unei şosele de 2,5 kilometri, cale de acces către colonie. După valurile de arestări declanşate de Securitate în 1958, efectivele de deţinuţi de la Periprava au crescut. Prin urmare, colonia a fost extinsă cu mai multe secţii (Grind şi Saivane) şi puncte de lucru pentru recoltarea stufului. Deţinuţii recrutaţi pentru această muncă erau internaţi pe bacuri plutitoare.
Din cauza condiţiilor inumane din această colonie şi a normelor de lucru imposibil de realizat chiar şi de către persoane în putere, bine hrănite, la Periprava numărul deceselor era foarte mare. Potrivit mărturiilor, în lagăr mureau în fiecare noapte câte 2-3 deţinuţi, care erau abandonaţi pe puntea bacului câteva zile. Când se adunau mai multe cadavre, gardienii le îngropau în gropi comune.
