Sergiu Nistor: „La Roşia ni se cere să înlocuim istoria“

Sergiu Nistor, secretarul Comisiei Naţionale pentru UNESCO, crede că singura soluţie pentru localitatea din Alba este includerea acesteia pe lista Patrimoniului Mondial. Expertul român consideră că principala vină în acest caz îi aparţine chiar statului, cel care „i-a abandonat“ pe locuitorii din Roşia Montană.

Sergiu Nistor este secretarul general al Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO. Opiniile sale sunt însă la ani-lumină de cele pe care te-ai aştepta să le auzi de la cineva care coordonează o structură a statului. Când vorbeşte despre situaţia de la Roşia Montană, Nistor nu se sfiieşte să plaseze o mare responsabilitate (poate chiar cea mai mare din acest caz) chiar pe umerii statului român.

Îl acuză de abandonul oamenilor din zonă. Şi de faptul că, prin indiferenţa sa, i-a obligat pe locuitorii unei foste zone miniere să trebuiască să aleagă între moştenirea de familie, pământul, şi tonele de bani aruncate de către compania minieră Roşia Montana Gold Corporation.

Singura soluţie pentru ieşirea din impasul de acolo, declară acelaşi Sergiu Nistor, ar fi trecerea localităţii în patrimoniul UNESCO. Ar fi şi singura modalitate prin care am scăpa de judecata aspră, dar corectă a generaţiilor viitoare.

„Oamenii nu pot fi abandonaţi de stat”

Este includerea localităţii Roşia Montană în patrimoniul UNESCO şi o soluţie pentru a contracara reacţia anemică a statului legată de acest subiect?

Sigur că da. Statul român, în cazul în care această identitate instituţională mai există şi de facto în zona Roşia Montană, s-a distins în primul rând prin distrugerea peisajului cultural al Munţilor Apuseni prin mineritul la suprafaţă şi industrializarea de tip deşert. Abrudul şi Zlatna sunt nişte exemple foarte bune în acest sens.

Asta mai cu seamă înainte de 1989. Dar nu are o scuză. Nu aşa-i cereau vremurile, regimul…?

Ba da, dar nu are nicio scuză acum, când dezbaterea problemei privind viitorul Roşiei Montane este absentă în totalitate. Pare că, odată cu concesiunea oferită pentru minerit, statul român ­s-ar fi spălat pe mâini şi în privinţa sorţii zonei, pe care a „concesionat-o”. În situaţii în care colectivităţi locale mici, cu putere economică redusă sunt puse în situaţia de a gestiona un patrimoniu cultural naţional de importanţă deosebită, statul, ca expresie instituţională a solidarităţii naţionale, este responsabil de a prelua sarcini ce nu pot fi asumate de comunităţi slabe. Exact acest lucru nu s-a petrecut la Roşia Montană, unde oamenii sunt puşi în faţa dilemei de a accepta „vinderea” patrimoniului sau a muri de foame, lucru ce este o dovadă de imoralitate crasă din partea autorităţilor centrale.

Judecata generaţiilor viitoare

Cum caracterizaţi decizia actualului primar din Roşia Montană, cel care, potrivit unei aprecieri a lui Mircea Toma, făcută pentru o dezbatere organizată de „Adevărul TV”, ar fi „singurul edil din lume care nu-şi doreşte intrarea localităţii pe care o conduce în patrimoniul UNESCO?”.

Dacă un primar, de oriunde ar fi el, este responsabil în principal în faţa celor care l-au ales, el este în acelaşi timp, conform legii, reprezentantul statului român în asumarea şi respectarea responsabilităţilor acestuia pe plan local. Prin urmare, atât autorităţile centrale, dar şi primarul Roşiei Montane sunt responsabili şi pentru drepturile generaţiilor care ne vor urma, inclusiv dreptul la un mediu autentic şi la patrimoniu cultural. Primarul de astăzi este votat de cei care trăiesc acum, dar va fi judecât de toate generaţiile care se vor succeda, în cazul în care drepturile acestora vor fi pierdute sau anulate de decizii ale prezentului.

Dacă aţi fi pus în situaţia de a le explica extrem de succint locuitorilor din Roşia care sunt avantajele reale, pragmatice ale intrării localităţii în patrimoniul UNESCO, cum aţi proceda? Reformulând puţin, cum aţi încerca să le explicaţi oamenilor de acolo că viitorul comunei este mai important ­decât sumele uriaşe de bani pe care le-ar putea avea acum?

I-aş trimite în localitatea Remetea să vadă ce au putut face cei de acolo pentru a transforma un sat minier abandonat de industria care l-a creat. Fără a fi în lista Patrimoniului Mondial, prin restaurarea şi reabilitarea clădirilor istorice şi prin marketingul în favoarea turismului cultural şi ecologic, această localitate, aflată la 30 de kilometri de Roşia Montană, arată doar o parte din ce ar putea obţine Roşia Montană ca sit al Patrimoniului Mondial.

Analiză

„Adevărul” a iniţiat o serie de dezbateri cu privire la soarta exploatării aurifere din judeţul Alba. Considerată cea mai veche aşezare minieră din România, Roşia Montană a intrat în atenţia opiniei publice din 1997. „Statul a asistat pasiv la toate dezbaterile”

Localnicii din Roşia speră să nu fie abandonaţi de autorităţi  Foto: Reuters

Care credeţi totuşi că este soluţia? O implicare financiară puternică a statului în zonă? Este realizabilă introducerea localităţii în circuitul turistic?

Implicarea statului este esenţială. Până în acest moment, dezbaterea s-a făcut între partizanii proiectului minier, dotaţi cu bugete şi cifre, şi apărătorii patrimoniului natural şi cultural, dotaţi cu principii şi rezoluţii internaţionale. Statul s-a mulţumit să asiste pasiv la aceste dezbateri, asemeni unui arbitru la un meci de rugby care, în loc să se afle pe teren şi să conducă jocul în limitele regulamentului, se găseşte la peluză, unde ronţăie seminţe, bucurându-se de spectacolul ce degenerează în confruntare fizică. Este deja ceasul al 12-lea pentru a pune capăt unor discuţii în absenţa responsabililor guvernamentali care se disting prin absenţă şi poziţii publice dubioase. Este cazul, în principal, al ministrului responsabil cu patrimoniul naţional.

Despre Roşia Montană s-a discutat şi se discută destul de mult. Există multe persoane care, prinse în lupta asta cu argumentele, despre care pomeneaţi şi dumneavoastră, nu reuşesc să mai înţeleagă care este adevărata miză a unei astfel dezbateri? Cum i-aţi descrie clar unei astfel de persoane impasul de la Roşia Montană?

Nu poţi da responsabilităţi majore, cu relevanţă naţională sau poate chiar internaţională unei colectivităţi pe care tu, ca stat, o abandonezi în sărăcie, ignoranţă şi lipsă de sprijin şi solidaritate. A pune pe cineva în dilema de a muri de foame sau de a-şi vinde icoana, ultima, de pe peretele casei părinteşti, este imoral, iresponsabil şi va fi aspru judecat de cei care ne vor succeda. La Roşia Montană, proiectul minier extrage valoare, distruge istoria şi o înlocuieşte cu o copie: în loc de patrimoniu real, viu, vom avea cel mult o muzeificare, în loc de natură sălbatică, autentică, vom avea terenuri replantate.

| de pe Adevărul