18 kilometri de la Băile Herculane înspre Baia de Aramă. 18 kilometri pe un drum care pare neumblat, o şosea proastă şi un asfalt care n-a mai fost peticit de mult, un drum prin inima unei Românii uitate şi de o frumuseţe stranie: Valea Cernei. În mijlocul pustietăţii ăsteia, ar trebui să te opreşti şi să cauţi un semn, un indicator, o potecă. Undeva, pe versanţii care pornesc abrupt de o parte şi de alta a râului, dincolo de vegetaţia nebună care a înghiţit muntele şi mai sus chiar decât cele mai înalte stânci, ar trebui să se afle un sat şi ar trebui să locuiască oameni. Ridici ochii şi nu-ţi vine să crezi. Nu ai cum să îţi imaginezi că frumuseţea sălbăticită de aici, o frumuseţe de care aproape te temi, ar putea fi ştiută, atinsă, îmblânzită şi de altceva decât de cer. Ce să cauţi atât de sus? De cine să te ascunzi? Cum poţi trăi acolo? Oriunde ai privi, nu se zăreşte nimic. Rătăceşti o vreme pe şoseaua părăsită, lumea pare să fi dispărut, să nici nu fi existat vreodată. Câte o maşină care trece încet, câţiva câini. Iar unde sunt câini, un om, un singur om care îţi spune că da, satul Ineleţ există: trebuie să ajungi la o cruce, de la cruce la o potecă, iar de la potecă, vei găsi un pod peste Cerna. Iar apoi, în sus, din ce în ce mai sus. Te întorci, găseşti toate astea. Treci apa, începi să urci.
Drumul ca o rugăciune
E toiul căldurii, zăpuşeala aceea care ţi se lipeşte de corp ca o a doua piele, care devine una cu răsuflarea ta. Dumnezeu a inventat un miliard de insecte şi le-a adus pe toate să zumzăie înnebunitor, aici, lângă tine, pe o potecă năpădită de vegetaţie, care urcă spre un sat nevăzut. Te opreşti şi încerci să te umpli cu aerul stătut, fierbinte, să-l cureţi de insecte, să te linişteşti. Te opreşti, te linişteşti, respiri şi vezi: te afli în locul în care Dumnezeu a făcut lumea şi nu eşti singur. Şi nu e vorba doar de râul pe care l-ai lăsat în urmă şi nici că, odată ajuns mai sus, pădurea şi munţii stâncoşi se lasă priviţi până departe, până dincolo de inima lumii şi de cuvintele pe care le-ai mai putea scrie. Nici măcar că, atunci când te pierzi înăuntrul lucrurilor, te regăseşti mai mult şi mai viu ca oricând, că nu mai ai cum să fii singur. Ci că, lângă tine, din loc în loc, de-a lungul cărării şerpuite, mâini nevăzute, dintr-un loc nevăzut, au lăsat pe copaci scânduri de lemn pe care au scris rugăciuni. Rugăciunile astea pe care le citeşti în timp ce inima îţi bate cu putere, picioarele ţi s-au moleşit de la urcuş, iar aerul refuză să fie respirat de la atâta căldură piezişă. „Binecuvântat să fii, călătorule! Dumnezeu este cu tine!”. Atingi scândura de lemn ţintuită pe fag, îţi tragi sufletul, închizi ochii şi îţi rămân doar cuvintele. Aerul se îmblânzeşte deodată, începe să foşnească vântul, te simţi mai uşor, mai liber, mai viu. Urci mai departe, iar rugăciunile de pe copaci te însoţesc la fiecare popas. Te afli în mijlocul lumii, doar că uitaseşi. Nu ai cum să fii singur. În satul ăsta ascuns se intră cu rugăciune. Nu se putea altfel. Încet, aproape fără să-ţi dai seama, timpul se opreşte. Ai ieşit în afara lui.
Şoseaua cu asfalt a rămas undeva departe, la mii de ani lumină, oraşele prin care ai trecut, doar o amintire palidă a unor locuri care poate nici nu există. Aici, acum, poteca se sfârşeşte, iar asta e singura realitate posibilă: nişte stânci înalte, care pornesc de la picioarele tale direct spre cer, nişte stânci de care trebuie să treci, dacă vrei să ajungi mai departe. Iar între stânci şi cer, scări. Scări de lemn, proptite în piatră, scări de lemn pe care va trebui să urci, treaptă cu treaptă, scări care urcă spre cer, cerul în care se află un sat nevăzut. Dacă timpul ar exista, toate astea ţi s-ar părea imposibile. Pentru că timpul te-a învăţat să crezi că secolul în care trăim înseamnă civilizaţie, că România e o ţară dintr-o comunitate europeană, că în Europa de acum nu mai există sate în care să ajungi căţărându-te pe o scară. Că, dincolo de stânci şi scări şi aproape de cer, trăiesc oameni care nu sunt nici îngeri, nici pustnici, nici sălbatici, ci oameni la fel ca oricare dintre noi. Cu fiecare treaptă pe care păşeşti, te îndepărtezi tot mai tare de tot ce ai fost învăţat să crezi. Şi, cumva, te bucuri. Vei ajunge într-un loc care e altfel decât celelalte de pe pământ, un loc legat de civilizaţie doar printr-o scară sprijinită de stânci, un loc în care, cu siguranţă, timpul nu a fost îmblânzit de vremuri şi arată, trebuie să arate, la fel ca acum sute, poate mii de ani. Ai ajuns deasupra stâncilor, dincolo de trepte. Poteca merge mai departe, se afundă în pădure, urcă şi tot urcă, n-ai ajuns nici măcar la jumătatea drumului. Dar nu mai contează. Deja ai lăsat în urmă tot ce ştiai. Sus, mai sus, te aşteaptă o altfel de viaţă.
Icoana, Elena şi Avrămică
Treci de o poartă de lemn, poteca se afundă printre ferigi, aproape că se pierde. Ai crede că te-ai rătăcit, că ai ajuns în Ţara de Niciunde, dacă prin frunzişul des nu s-ar zări acoperişul unei case. Deasupra Cernei, a stâncilor şi a lumii, satul nevăzut există. Urci panta spre casă şi te opreşti. Câini. Sunt liberi, iar tu nu eşti decât o fiinţă ciudată care a apărut din pădure în mijlocul curţii pe care o păzesc. Îţi doreşti să apară şi oameni, te întrebi dacă sunt la fel cu cei pe care îi ştii. Doar ai ajuns deasupra lumii, pe o potecă cu rugăciuni, peste stânci, pe o scară. Iar ei apar, două femei şi un bărbat, se uită miraţi la tine. Aici, tu eşti cel ciudat, un om străin cu un rucsac în spate, apărut de niciunde în mijlocul curţii lor, încolţit de câini. Îşi potolesc cu greu animalele care vor să te sfâşie, te poftesc înăuntru, tac. Le spui de unde şi de ce ai venit, se uită întrebător la tine, îţi zâmbesc. „Un băţ trebuia să fi luat, pe aici, pe la noi, nu se umblă fără băţ. Că-i bun şi la câini, îi bun şi la vipere.” Viperele. Uitaseşi de ele, deşi ştiai că nicăieri nu sunt mai multe ca aici, pe stâncile înalte de pe Valea Cernei.
Icoana e o femeie de mai bine de 70 de ani, Elena e nora, iar Avrămică, fiul. Îmi tot zâmbeşte cald, se miră cum am scăpat de ciobănescul ei uriaş. O întreb dacă mai iese din sat, dacă urcă şi coboară treptele de pe stânci. Dacă poartă proviziile în spate pe pantele astea abrupte. „Păi, cum să nu! Că n-o fi aşa de greu…” Mă mai uit o dată la oamenii ăştia trei din satul Ineleţ, comuna Cornereva, judeţul Caraş-Severin şi încep să-mi dau seama că mi s-a părut, că nu au cum să fie la fel cu ceilalţi oameni pe care i-am cunoscut. Doar că ei n-o să-ţi spună niciodată asta. Pentru că nici nu ştiu. Pentru că aici trăiesc dintotdeauna şi aşa s-au obişnuit să fie. Şi le e bine. Aici, sus, cel mai sus, va trebui să mă obişnuiesc cu asta: eu sunt ciudatul care nu înţelege.
Potecile, înserarea
Avrămică Cionca îmi vorbeşte de drumuri. Drumurile care nu există. Aici, pe dealurile astea dintr-o altă lume sunt doar poteci care leagă între ele casele şi cătunele. Aici, în casele risipite prin poieni sau la buza pădurii, mai trăiesc cel mult o sută de oameni. Nu există hotare între sate, pentru unul ca mine, e imposibil să ştiu când am ieşit din Ineleţ ca să intru în Scărişoara, unde se sfârşeşte Scărişoara şi începe Cracu Mare, unde Crouri şi unde Ţaţu, când am ajuns în Gura Iuţii. În toate cătunele astea întinse pe distanţe uriaşe nu există decât nişte poteci care se pierd prin fâneţuri. Poteci şi oameni, din ce în ce mai puţini oameni, care trăiesc aproape la fel ca la începutul timpului. Nici măcar căruţe nu sunt, n-ar avea cum să încapă pe cărările înguste. Despre iluminat sau apă curentă nici nu poate fi vorba. Iar când potecile s-au sfârşit şi au dat de stânci, oamenii au tăiat salcâmi, i-au cioplit şi i-au făcut scări, scările le-au coborât cu funii pe pietre, iar unii de sus şi alţii de jos le-au proptit acolo pentru un alt drum, mai scurt. Patru scări aşezate în stâncă, fiecare de aproape 20 de metri. Se întâmpla la începutul anilor ’70, iar cărarea asta pe care am urcat şi eu e, în continuare, cea mai scurtă cale de acces spre Băile Herculane.
Soarele încă străluceşte, mă pregătesc să plec mai departe, promit să mă întorc spre seară, să înnoptez în casa asta. Mi se spune să apuc poteca care trece pe lângă şcoală, şcoala în care a predat ani şi ani învăţătorul Mitru Novăcescu. „Sunt oameni cu facultăţi şi doctorate care au învăţat în sat. Omul ăsta a sfinţit locul. Ţi-era drag să înveţi de la el. Acum a îmbătrânit, s-a dus la oraş, la copii, să-i fie viaţa mai uşoară. Ce să-i faci? Încet, ne tot ducem de aici.”
Ar putea să fie simplu. Aici e totul. Chiar dacă cei care au tot avut puterea nu s-au învrednicit să facă un drum de atâta amar de vreme: 15 kilometri de asfalt! De atâta e nevoie pentru a lega cătunele pierdute din Cornereva de drumul mare. Chiar dacă curentul încă nu a ajuns aici, deşi a existat un proiect cu finanţare din partea statului german, încă din 1996, prin care guvernul de la Berlin se obliga să achite 70% din costuri, statului român i s-a părut prea mult să achite restul banilor.
Treci de şcoală, te tot minunezi de frumuseţea şi belşugul pe care le vezi. Se poate trăi aici. Oamenii ăştia sunt dovada vie. Îţi trebuie smerenie, rugăciune şi o putere pe care noi, oamenii de la oraş, ne-am dezvăţat de mult să o mai folosim. Doar că, în vremurile de acum, pare din ce în ce mai puţin probabil să poţi trăi doar cu lucrurile astea. Înserarea foşneşte, se furişează lângă tine. O fiinţă tăcută, care umbreşte încet pajiştile cu flori, care înroşeşte pe nesimţite vârfurile de munţi. Grăbeşti pasul. În depărtare, se vede o altă casă. Ajungi.
Marius, Pătru şi Gheorghiţă
Nu mai eşti în Ineleţ, eşti în Crouri. Aşa ţi se spune. Aşa e aici. O casă pe un vârf de deal într-un cătun, o alta, la mai bine de jumătate de oră de mers, pe un alt deal, într-un alt cătun. Casa lui moş Ion, bătrânul despre care ţi s-a povestit că atunci când cobora din sat, căuta oamenii vii. Îs puţini, din ce în ce mai puţini, spunea el. Toţi îs morţi, zicea, oameni care au uitat să trăiască, să se bucure, să creadă, să râdă şi să plângă, oameni care încă sunt tineri şi trăiesc, dar au murit de mult pe dinăuntru. Pe ăia vii nu-i mai găseşti, zicea el, decât rar. Şi atunci te bucuri, ce să faci? Numa’ cu oamenii vii ai ceva de povestit, ai ceva de ascultat. Doar că moş Ion nu mai e acum acasă. A avut un accident cerebral, piciorul i-a paralizat, iar oamenii s-au strâns, cum se strâng ei de obicei, bărbaţii în putere, şi l-au cărat pe o targă, pe scări, până la drum. Acolo a fost luat şi dus la spitalul din Timişoara, apoi operat. E şi acum acolo, aşteaptă să fie adus înapoi, în satul lui cu oameni vii. O întreb pe noră dacă o să se întâmple asta. Nu crede. Lui moş Ion i s-a tăiat un picior la operaţie, iar fără picior este imposibil să mai trăieşti aici.
Ţigările se fumează una după alta, doar sunt atât de rare, iar în locurile astea nu există niciun magazin. Se tot aduce palincă în păhărele mici, se înserează şi încep poveştile. Poveştile despre iarna care înghite totul, când doar de nebun sau împins de vreun necaz mai ieşi din grădina casei tale. Poveştile despre oamenii care chiuie pe dealuri, se strigă unii pe alţii de vuieşte lumea şi se înfioară pădurea. Oamenii care se adună, nu se poate altfel, ca să se ajute, ca să pornească la drum, fiecare cu calul său, şi să ridice o casă sau să ducă un bolnav. Bolnavul care e coborât cu targa, pe funii, pe scări. Casa pe care o ridică tot satul, mână de la mână, pe celălalt drum, drumul ocolit şi fără scări, pe care pot merge caii, ca să aducă materiale, ţiglă, tablă. Pietrele şi lemnul le găseşti aici, oriunde vezi cu ochii. Poveştile despre morţii de demult, dinainte de a exista cimitirul, când pe cai, pe targă, prin zăpadă, ceata de oameni făcea mai bine de două zile până la cimitirul din Bogâltin, cel mai apropiat sat cu biserică. Povestea bătrânului Marin care, atunci când a fost făcut cimitirul din Ineleţ, în 1968, şi-a dorit să fie primul om îngropat aici. Şi aşa a şi fost, a murit la nici o lună de când şi-a pus dorinţa. Povestea cimitirului ăstuia, despre care Gheorghiţă spune că, încet, a ajuns satul cu cei mai mulţi oameni. Poveştile lui Pătru, singurul bărbat care a rămas în cătunul Scărişoara. Poveştile lui Gheorghiţă, cel care a plecat în plină noapte cu nevasta gata să nască, pe scări, a aşteptat vreme lungă să treacă o maşină să-i ducă spre spital, a tot aşteptat, spre dimineaţă a trecut una, i-a dus, doar că era târziu, prea târziu, iar copilul acela, copilul lui Gheorghiţă şi al femeii lui, n-a mai apucat să trăiască. „Noroc”, spune Gheorghiţă, şi aşa îl şi fotografiez, puţin trist, aproape zâmbind, ciocnind un pahar de palincă pentru femeia şi copilul lui. Poveştile lui Marius, care, la 18 ani, va rămâne aici, în Crouri, să-şi ajute familia la treburile care nu mai prididesc. Un băiat care nu are pe nimeni altcineva de vârsta lui cu care să vorbească, un puşti care trebuie să meargă trei ore şi mai bine, să urce munţi şi să coboare văi, dacă vrea să întâlnească o fată cu care să danseze, sâmbătă seara, la căminul din Cornereva. Un băiat care a înfăşurat copacii în bandă de casetă, casete de muzică pe care nu are la ce să le asculte, dar care, aici, în Crouri, sunt bune pentru că foşnesc în vânt şi alungă uliii veniţi la găini. Poveştile despre un drum pe care orice primar proaspăt ales promite că îl va face. Drumul ăsta care tot aşteaptă să fie făcut de zeci şi zeci de ani. Oamenii vorbesc pe unde ar trebui să treacă, câtă pădure va fi tăiată, despre excavatoare şi buldozere. Poveşti.
E deja târziu şi femeia îi pune pe bărbaţi la treabă. Gheorghiţă aduce un plug mai vechi decât istoria, îl duce în cârcă şi îl aşează în pod. Marius mână oile spre casă. Pătru începe să le mulgă. Femeia strânge laptele şi zâmbeşte. Oamenii de aici sunt vii, după cum spunea moş Ion. Mă întorc pe alte poteci spre casa lui Avrămică Cionca. Raiul a coborât pe pământ. În faţa mea merge Gheorghiţă, tihnit, în legea lui, mai e cineva aici cu noi, nu suntem singuri, o rugăciune scrisă pe o scândură de lemn îmi tot spune asta.
Povestea porcului
Icoana a aprins opaiţul, l-a lăsat pe masă. Avrămică taie roşii, ardei, ceapă, pâine. Elena încălzeşte ciorba de legume. E linişte, e noapte, se aud cucuvele şi cuci, Icoana vorbeşte cu ei. Îi sunt dragi, aşa i-au fost de o viaţă, cândva au fost oameni ca noi, îmi zice. De asta vorbeşte şi cu păsările, şi cu animalele, şi cu viperele. Pentru că ştie că e înţeleasă, pentru că e bine ca ele să te audă. Doar opaiţul mai luminează lucrurile, şi luna, o lună uriaşă, cum n-am mai văzut de mult. Printre ramurile nemişcate, se vede şi lumina firavă a felinarelor din curtea bisericii. „Vezi?”, mă întreabă Avrămică. Văd, şi îi văd şi bucuria lui pentru că văd.
Un alt Gheorghe ajunge şi el la masă, se aşează, povesteşte. E mândru, tocmai au adus acasă un porc mare, să tot aibă 70 de kilograme, pe care l-au plătit cu bani grei. Le-a fost greu, numai cât drum prin soare a trebuit să facă porcul ăsta până în sat. Dar uite că l-au adus. E bine.
Un alt opaiţ mă aşteaptă în cameră. Închid ochii, adorm. Dimineaţa, devreme, Avrămică mă aşteaptă. E trezit de mult, de la două, nici n-a apucat să doarmă trei ore în noaptea asta. S-au auzit chiuituri pe deal, oamenii s-au strâns la casa lui Gheorghe, iar Avrămică a tăiat porcul abia cumpărat. De la drumul prea lung şi de la căldură, animalul a căzut şi a început să sângereze. Trebuia tăiat atunci, noaptea, la răcoare, până când să apară muştele şi să-i strice carnea. Măcar asta să le rămână. Mă frec la ochi, îmi e ruşine că n-am auzit nimic.
Sfânta Vineri
Lumina creşte, devine orbitoare. E o nouă zi, vineri, Avrămică îmi arată potecile, deschid porţi, vorbesc cu oameni. Intru în pădure, satul se face nevăzut. Dumnezeu a inventat miliarde de insecte pe care le-a lăsat să zumzăie înnebunitor, aici, lângă tine. Apoi, câini. Iar unde sunt câini, un om, un singur om, care îţi spune că, da, satul Ineleţ există. Femeia asta de 76 de ani, Ana, care poartă în spate un braţ mare de lemne, care zâmbeşte, oftează şi îţi spune că e fericită. A trăit o viaţă cu bărbatul ei pe care l-a iubit şi care a iubit-o. Au avut copii, iar copiii, nepoţi. Bărbatul ei s-a dus, a plecat să se odihnească sub o cruce, în cel mai mare sat de aici, cimitirul de lângă biserică. Ar vrea să-l întâlnească mai repede, îi e tare dor de el. „Să fii binecuvântat! Dumnezeu este cu tine!”, îmi spune şi trece mai departe.
Aerul se îmblânzeşte, începe să foşnească vântul, mă simt mai uşor, mai liber, mai viu. Raiul a coborât pe pământ, într-un sat nevăzut în care ajungi urcând pe o scară. Închid ochii şi simt că nu sunt singur. S-a făcut timpul să mă întorc, să cobor treptele de lemn, spre drumul cu asfalt.
Matei Florian
Sursa: Formula-AS
