[Interviu Exclusiv] La 93 de ani! Petre Petre, unul dintre ultimii lideri supravieţuitori ai Rezistenţei Armate din munţi.

By Florin Dobrescu Last updated iul. 29, 2013

Am avut onoarea să-l cunoaştem, la Sâmbăta de Sus, pe nea Petre (92 de ani), unul dintre ultimii lideri care au luptat în Rezistenţa Armată din munţi, împotriva comunismului ateu. Despre societatea de astăzi spune că “Toată lumea ar trebui să-şi facă meseria”. Refuză să judece pentru că aşa a învăţat din Biblie: “Nu judeca, pentru ca la rândul tău să nu fii judecat”.

Descrieţi în câteva cuvinte începutul colaborării dvs cu Mişcarea Legionară şi când v-aţi dat seama că doriţi să mergeţi pe calea aceasta?

Eram copil. Terminasem 7 clase primare în comuna Pleşcoi, jud Buzău, şi am plecat să cuceresc Bucureştiul. Aveam pe cineva acolo, un buzoian, profesor universitare la Facultatea de Medicină Veterinară, şi m-am dus la el. El mi-a fost gazdă cât timp am stat la Bucureşti. M-am înscris la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti. Asta era chiar în anul 1936, toamna, iar în ianuarie ’37 a fost înmormântarea lui Moţa şi Marin. Din curiozitate copilărească m-am dus şi eu la Biserica Ilie Gorgani din Bucureşti şi am văzut sicriele, l-am văzut pe Corneliu Zelea Codreanu. Pe ei nu i-am văzut că aveau sicriele sigilate, dar am urmărit şi a doua zi evenimentul, când a dost înmormântarea, tot din curiozitate – dar mai mult decât atât, am avut ocazia să cunosc acolo un student legionar de la facultatea din Cluj. Avea o verişoară din Bucureşti şi era chiar bucătăreasa profesorului universitar unde eram eu cazat. Mie îmi dăduse profesorul o cameră la mansardă şi m-a rugat dacă pot să-l iau şi pe verişorul ei. Băiatul acesta făcea parte din Garda de Onoare. A mers cu mine şi în loc să dormim, am stat de vorbă până la ziuă. Nu puteam eu dormi, copil fiind – că atunci mi se schimbase vocea. L-am ascultat cu atâta ardoare, că am spus că eu niciodată nu mă mai despart de Mişcarea Legionară. El mi-a spus tot, de la el am primit primele învăţături despre Mişcarea Legionară şi pe urmă am plecat şi am urmărit-o la noi, la Buzău, pentru că era şi acolo Mişcarea. M-am legat de ea şi am rămas legat de ea.

Ce v-a atras ca tânăr la Mişcarea Legionară?

În primul rând, părinţii mei erau oameni credincioşi. O familie mare, de oameni săraci – 12 fii a născut maică-mea, dar doi au murit de mici, iar la Război am fost 10 copii. Eu eram al patrulea care trebuia să merg la Război, aveam 20 de ani, împreună cu ceilalţi fraţi mai mari decât mine. Pentru mine războiul nu a fost un mare bucluc pentru că s-a întâmplat să mă îmbolnăvesc şi nu am putut să mă duc pe Front. Deci nu sunt veteran de război, dar m-am ţinut de Mişcarea Legionară că în 1940, când aveam 19 ani, am fost invitat la sediul la Buzău, când mi s-a înmânat Cărticica Şefului de Cuib şi am primit gradul de legionar. Iată, aşa am ajuns legionar adevărat.

Cum aţi activat ca tânăr, la început, în cadrul Mişcării Legionare?

Eu chiar din ’37 am fost curierul unui cuib de legionari din comuna mea. Eram un om care puteam să mă strecor, foarte curios, şi mai mult de atât, tindeam să ajung un om în viaţă, cinstit, pentru că aşa m-au învăţat părinţii, cu credinţă în Dumnezeu, cu dragoste de aproapele – din toate astea am ciupit câte un pic şi a trebuit să-i învăţ şi pe alţii, mai departe, pentru că Mişcarea Legionară nu a fost un partid politic, ci a fost o şcoală de educaţie pe plan spiritual-cultural mai mult, cu multe elemente luate din religie. Părinţii mei ne luau de mână şi ne duceam la Biserică. Mai târziu, am aplicat toate acestea mai ales că aveam şi oleacă de talent – am cântat şi la corurile religioase, şi la Corul Episcopiei şi Corul de la Cuvioasa Paraschiva din Buzău, şi am avut şi noi Corul Armonia al Veteranilor de Război deşi eu n-am vrut să primesc gradul de veteran de război.

Cum aţi reuşit să fiţi curier în acele vremuri, nu v-a fost teamă?

Şi cu frica e o poveste din copilărie. Un frate de-al meu, mai mare, a vrut să scoată frica din mine într-o noapte. Şi mi-a spus: “Te duci până la nucii ăia (noaptea, întuneric), şi eu mă uit după tine. Să nu te întorci. Baţi cu pumnul în nuc şi te întorci!” M-am dus până acolo, am făcut ce mi-a spus, apoi m-a întrebat: “Te-ai dus până acolo, te-ai temut?” “Nu, nu, nu!”. De atunci nu mi-a mai fost niciodată teamă noaptea şi nu mi-a mai fost frică de nimic! Aveam 4 ani când am făcut şcoala aceasta. Nu m-a forţat, dar a vrut să scoată frica din mine. Am devenit un om fără frică şi am avut nevoie de aceasta pentru că mai târziu a trebuit să plecăm în munţi.

Aţi ajuns coordonator al Frăţiilor de Cruce din zona dvs. Cum v-au “prins” autorităţile?

Pentru că partidele politice erau împotriva Mişcării Legionare, pentru că Mişcarea Legionară preda o şcoală prin care învăţa omul să fie cinstit, modest, drept şi credincios. Şi eu m-am luat după toate acestea. Le-am învăţat şi la şcoală, pentru că se făcea Religie, deci nu asta îmi lipsea. Dar am avut voinţa să merg pe linia asta şi să merg la o şcoală superioară deşi tata nu avea posibilitatea să mă ţină acolo, fiind săraci. Cu toţii, eu şi fraţii mei, am ajuns să fim autodidacţi, şi am fost 10 fraţi, toţi premianţi la şcoala primară. Şi prin asta eram bine-văzuţi ca familie. Mama mea era totdeauna în faţă la festivităţi, şi când vedea că preoteasa din sat punea coroniţe pe capul copiilor ei, era foarte mândră. Cum am ajuns în frunte? pentru că îmi plăcea să fiu în frunte, nu să mă aşez eu în fruntea altora, dar să caut să fac în aşa fel ca să fiu ascultat, să fiu un lider. Şi am reuşit într-un fel. Băieţii din sat, pentru că eu nu eram un oarecare, se purtau frumos cu mine, şi eu mă purtam bine cu toată lumea. Ţineam foarte mult ca să nu fac rău la nimeni, şi dacă pot să le fac un bine, să îl fac. Aşa cerea şi Mişcarea Legionară. Am mers după Cărticica Şefului de Cuib, pe care s-ar putea să o găsiţi şi la Florin Dobrescu, care se ocupă de Mişcarea Legionară, care nu a pierit niciodată deşi a fost chinuită, cu sute de mii de morţi, pentru că şi în închisoare noi tot ne-am rugat la Dumnezeu şi am căutat să fim model în privinţa asta. De fapt, la puşcărie cam 70% eram noi, legionarii.

Cum v-au arestat prima dată?

Eram cunoscut. Pentru că în anul 1940, aveam 19 ani, aveam funcţie şi eram bine-cunoscut. Mă ştia şi poliţia, pentru că jandarmii au rămas în sat la noi, dar şi aşa ei se purtaseră urât cu noi deşi eu nu mă purtasem niciodată urât cu ei, ba chiar cu şeful lor eram prieten, mai ales pentru că îmi plăcea să stau de vorbă cu copiii lui. Aşa m-a lăsat în pace până în 1942, când Antonescu dăduse ordinele care să îi ia pe toţi. M-a arestat o dată şi a trebuit să fac un act mai dur. M-am întors la jandarmul care mă conducea, i-am pus o piedică, l-am trântit jos, el a scăpat arma şi am luat-o la fugă. În spatele nostru, la vreo 10 metri, era şeful de post al jandarmilor – era noaptea -, care a scos pistolul şi a început să tragă. Eram la o răspântie de uliţi, am fugit pe una dintre ele şi mi-au pierdut urma. Am dispărut de acolo… pentru un timp. Cu şeful de secţie am rămas prieteni, chiar dacă şeful de post avea ură pe mine.

A doua oară când m-au prins eram la o conferinţă în seara de teatru din Pleşcoi şi m-au prins acolo şi m-au luat. M-au arestat şi mi-au luat fularul de la gât, spunând că era “legionar”. Era un fular cu dungi, avea într-adevăr şi una sau două dungi verzi, şi m-au legat chiar cu fularul meu. M-au dus şi am petrecut reţinut sărbătorile Crăciunului, pentru că nu l-am găsit pe şeful de secţie. Când a venit şeful de secţie şi m-a găsit acolo, a întrebat “Ce caută dl Grigorescu aici?”. A adus fularul şi a spus “L-am prins cu fularul verde!”. Când a văzut asta, şeful de secţie a dat din cap şi a spus “Pentru asta…?”. Mi-a dat drumul.

Ce aţi făcut în intervalul de timp dintre prima şi a doua reţinere?

M-au condamnat ca şef al Frăţiilor de Cruce şi noi am spus la copiii pe care îi aveam în subordine, să nu recunoască nimic din ce au declarat acolo. “Nu, că o să ne ia din nou şi o să ne bată…”, au spus ei. “Nu, pentru că o să iau totul asupra mea!”. Şi într-adevăr, am avut trei înfăţişări la proces, nu puteau să scoată nimic de la noi, şi la urmă au spus să aducem martori care să pledeze pentru noi. Toţi am adus martori, eu l-am adus pe directorul şcolii din Pleşcoi. Eu eram prieten cu băieţii lui, am fost elevul lui, eram şi eu cineva în sat. Am fost şi şeful Căminului Cultural, aveam secţia culturală. A vorbit frumos despre mine. I-a spus: “Ce zici că îl vezi aici?” Zice “Mă mir cum a putut omul acesta să ajungă aici pentru că nu a făcut niciodată rău la nimeni, a făcut numai bine, eu aşa îl cunosc, nu pot să mint, sunt om bătrân. Mă mir că îl văd aici!”

Aşa aţi scăpat?

Aveam altă problemă. N-am recunoscut că am fost şeful Frăţiilor de Cruce. “Dar de ce ai spus iniţial că ai fost?” “Pentru că mi-au fost smulse declaraţii prin schingiuiri, şi copiii ăia tot la fel au spus…” Pe urmă am zis: “Nu-s vinovaţi copiii ăia decât prin faptul că mă cunosc pe mine. Eu sunt vinovat. În ’40 am fost legionar (n-am spus că eram mai vechi şi am spus că aveam şi funcţie).” “Dar de ce te-ai făcut mata’ legionar?” “Pentru că atunci toată lumea era legionară, era stat naţional legionar. Pe mine pedepsiţi-mă, ei n-au nicio vină!” “Unul singur a rămas condamnat cu un an şi jumătate şi a făcut săracul 3 ani, şi ceilalţi au scăpat pentru că le dăduse câte un an şi au făcut un an şi jumătate toţi. Mie mi-a dat 4 ani temniţă grea şi am făcut 6 ani pentru că aşa era… dacă nu au murit până atunci… Eu trebuia să mor…

În ce temniţe aţi stat?

Am stat la Securitate, pe urmă la închisoarea din Buzău, apoi la închisoarea din Braşov, 1 an şi jumătate cu pieptul sfărâmat, şi nu m-a văzut un doctor. Acolo am avut şansa să fiu într-un final consultat pentru că aveam din cauza bătăii o coastă ieşită la suprafaţa pielii. Pe urmă au început operaţiile, care au fost foarte grave, dar doctorul a fost unul bun şi am rămas sănătos. Toate episoadele le-am scris într-o revistă de-a noastră, Vrednicia, şi în alte reviste. M-au chemat şi la televiziune.

…

Ar putea să mai revină Mişcarea Legionară la putere? Multă lume afirmă că nu, din cauza lipsei unui lider autentic ori din cauza orgoliilor actualilor lideri ai mişcărilor pro-legionare, care îi împiedică pe aceştia să se unească.

Mişcarea Legionară este foarte pretenţioasă în privinţa asta. Omul trebuie să fie aşa cum scrie la Carte. Noi avem o carte în care sunt scrise toate acestea, Cărticica Şefului de Cuib. Aici putem afla cum trebuie să fie omul potrivit şi e foarte greu să treacă de cele trei mari puncte: Muntele Suferinţei (Şcoala pe care trebuie să o faci până să ajungi să crezi că eşti legionar), Pădurea cu fiare sălbatice (Lupta când ai ajuns mare, cu duşmanii Mişcării. A fost întotdeauna o luptă pentru că ne-au urât mereu toate partidele politice. Mergeam pe o linie dreaptă – precum spun cântecele noastre: “Suim Biserici, stăm viteji în închisori”) şi Mlaştina Deznădejdii.

Oamenii vor toţi să fie în frunte. Toţi se cred deştepţi, toţi se cred mari, însă în Mişcarea Legionară există un şef, care trebuie ascultat. Şeful este ales dintre cei mai buni. Cel mai bun dintre cei buni. Toţi trebuie să îl asculte. Nu e ordin, pentru că nu se dă ordin. Dar nu poţi să faci lucrul ăsta, te dai la o parte.

Spuneţi ceva ce şochează pe toată lumea: Pentru generaţiile viitoare, lupta întru credinţă va fi mult mai grea decât a voastră, decât ceea ce aţi suferit în temniţe şi în prigoană. De ce spuneţi asta?

Trebuie voinţă. De aceea e Muntele Suferinţei. Şi trebuie să te calci pe tine în picioare ca să fii om. Trebuie să laşi laoparte mândria, toate defectele pe care le ai, să laşi băutura… nimeni nu spune că n-ai voie să bei un pahar cu vin, dar legionarii nu trebuie să fie văzuţi la marginea şanţului. Nu ştiu dacă mai poţi să iei din 100 de oameni, cinci ca lumea. Pentru că s-a prostit lumea asta de tot.

Cum aţi realizat tot ceea ce aţi realizat?

Am credinţă în Dumnezeu. Prin Dumnezeu mă mai vedeţi pe mine, pentru că viaţa mea este un roman, o dramă puternică. Este vorba despre speranţă, la fel cum am păţit şi în închisoarea din Braşov. Doctorul care m-a operat, mi-a dat speranţă, încerca să mă îmbărbăteze deşi aveam şanse de reuşită de 1 la 1000 de cazuri, după cum mi-a spus apoi. Numai aşa am reuşit să trec prin acele chinuri groaznice, pentru că din cauza rănilor nu puteam să fiu anesteziat, iar dacă mă mişcam, compromiteam operaţia. Vroiam să trăiesc, şi Dumnezeu m-a ajutat, l-a ajutat şi pe doctor.

Va continua…

NapocaNews