SFANTUL STEFAN CEL MARE – ACTUALITATEA UNUI TESTAMENT SI A UNEI PILDE. Parintele si conducatorul cel mai exemplar al neamului in fata BARBARILOR SI TRADATORILOR DE ASTAZI
Creştinii ortodocşi îl sărbătoresc astăzi pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, “cel mai mare conducător român cunoscut vreodată”, aşa cum l-a numit Mircea Eliade. În vremurile tulburi pe care le parcurgem, avem nevoie, mai mult ca niciodată, de exemplul de credinţă, jertfă şi devotament pentru patrie oferit nouă de Sfântul Voievod.
E adevărat că astăzi hoardele de barbari nu mai dau năvală în ţara noastră, precum făceau odinioară. Dar jinduiesc poate chiar mai mult după bogăţiile acestor pământuri. Vor rezervele noastre naturale, pădurile, grânele şi aurul. Barbarii sunt azi ceva mai civilizaţi, nu mai vin cu oştiri „câtă frunză, câtă iarbă”. Nici nu mai au de ce. Vin la noi cu delegaţii şi semnează contracte. Iar noi, pentru o mână de arginţi, ajungem să ne vindem şi sufletul. Spre deosebire de noi, domnitorul Ştefan nu negocia trădările. Dimpotrivă. Despre perspectiva de a încheia pace cu turcii, voievodul scria:
„Acest ultim lucru eu nu-l voi face, mai bine mor de o sută de mii de ori decât să fac asta.”
Cu o mână de creştini, Sfântul Ştefan ţinea piept duşmanilor. „Atletul creştinătăţii” era întotdeauna biruitor, ridicând câte o biserică după fiecare luptă. Legenda spune că, în cei 47 de ani de domnie, a ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri pentru războaiele purtate. Ctitoriile erau apoi înzestrate cu pământuri şi împodobite cu Sfinte Evanghelii şi cărţi, cu epitafuri şi vestminte de brocarturi scumpe, cu cădelniţe şi sfeşnice de aur. Domnitorul a dăruit toată această zestre poporului român şi şi-a dorit ca poporului român să îi rămână.
A intuit, însă, că, peste veacuri, aceleaşi bătălii se vor duce pentru bogăţiile moldave. Nici azi, la Putna, sfântul nostru drag nu are parte de odihnă, căci străinii dau rotocol, ca vulturii, aşteptând să cotropească bunurile sfântului aşezământ. De aceea, voievodul a cerut, în testamentul său, următoarele:
“Am luat, am dat şi am făcut şi înzestrat acestei sfinte mănăstiri a noastre Putna, din banii noştri şi nu din banii ţării. Iar cel ce va veni după noi domn, din osul nostru domnesc sau dintr-un alt neam, să îndrăznească cu nimic a clinti această sfântă ctitorie a noastră! Iar de va îndrăzni cineva în viitor să se atingă de valea noastră, blestemat să fie!”.
Însă, când vine vorba de bani, duşmanii ţării nu se tem nici de blestemele sfinţilor! Ştefan încă ne veghează, dar suspinele Măriei Sale cutremură codrii Bucovinei. Căci ştie sfântul pe mâna cui încape azi moştenirea lăsată urmaşilor săi. S-ar ridica, precum odinioară, să-şi apere ţara, chiar cu o mână de ţărani credincioşi. Ar curăţa de noroiul occidental toate pământurile noastre binecuvântate de Dumnezeu. Ar pune din nou ordine în ţară. Ar porni, poate, o cruciadă a creştinătăţii într-o Europă întunecată şi decadentă.
Poporul simte, de dincolo de mormânt, dragostea pe care cel mai mare voievod român i-o poartă. De aceea, românii pleacă şi azi genunchiul în faţa sfântului nostru voievod. Îl roagă să mijlocească la Dumnezeu pentru mântuirea neamului. Îl imploră să vegheze pentru ca ţara să nu fie sfâşiată şi împărţită între străini, apele şi pământurile să nu fie otrăvite prin tot felul de exploatări ale rezervelor noastre naturale, familiile să nu fie distruse prin flagelul avortului şi al sodomiei, românii să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi dragostea de ţară. Pentru ca România să rămână a Românilor.
La moartea voievodului, spune cronicarul, „atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură”. Plângeau cu toţii, căci ştiau că au pierdut un mare cârmuitor şi un adevărat părinte al neamului.
O întâmplare minunată dovedeşte, o dată în plus, legământul de iubire dintre domnitor şi neamul său. În anul 1775, când Bucovina a fost răpită de austrieci, chipul Sfântului Ştefan de lângă mormânt s-a întunecat la faţă u totul, iar clopotul cel mare a început să bată singur. Candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mâhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din pricina cărora a ajuns sub stăpânire străină.
Se spune că la Judecata de apoi Sfântul Voievod Ştefan va răsplăti tuturor celor ce s-au jertfit pentru credinţa strămoşească, pentru ţară şi neam. Să ne facem vrednici de această răsplată, apărând cele din urmă redute ale unui neam umilit şi îngenuncheat! Şi, asemenea poetului, să-l chemăm în ajutor, din adâncul veacurilor, pe sfântul domnitor al Moldovei:
„Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te ‘nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Iţi vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară,
Îndragi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!”
(Mihai Eminescu –Doina)
Manastirea Putna/ Cuvinte catre tineri (2012): 20 de ani de la canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare
La 2 iulie 1504, după 47 de ani de slujire a poporului cu timp şi fără timp, în vremuri de furtună, alesul lui Dumnezeu Ştefan, Domnul Moldovei, s-a mutat la locaşurile de veci. Țara „l-a îngropat cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură”.
Trupul a rămas la „mănăstirea sa cea iubită”, iar sufletul a mers alături de Hristos Domnul său, cu a cărui putere a câştigat biruinţe, a zidit locaşuri sfinte şi a condus supuşii către mântuire. De acum înainte poporul îi va spune „sfântul Ştefan vodă”. Cinstirea sa ca sfânt va străbate secolele, iar Eminescu va exprima cu limpezime locul pe care slăvitul domn al Moldovei îl are în istoria mântuirii românilor, sesizând că mormântul său este „altarul conştiinţei naţionale”, iar Mănăstirea Putna este „Ierusalim al neamului românesc”.
[…]
Dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie[…] Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru.
Ştefan cel Mare
Scrisoarea din 25 ianuarie 1475 adresată principilor creştini după victoria de la Vaslui
MARTURII:
Contemporanii lui
Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe [Vaslui], ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui i se datoreşte.
O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câştigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruinţă asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile.
Jan Długosz (†1480)
Lucrarea ta asupra necredincioşilor turci, vrăjmaşi comuni, săvârşită până acum cu înţelepciune şi bărbăţie au adaos atâta strălucire numelui tău, că eşti în gura tuturor şi eşti lăudat cu deosebire de toţi, în unire de simţiri. Fii fără istov, dară şi, oricum faci, caută izbânda pe care cerul ţi-a hărăzit-o, ca să primeşti răsplata veşnică de la Dumnezeu.
Papa Sixt al IV-lea, 20 martie 1476
Stăpânea, pe acea vreme, întreaga provincie un bărbat de o îndrăzneală unică; se numea Ştefan.
Petrus Ranzanus (†1492)
El este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic… Supuşii sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă… şi din câte îmi spun mulţi oameni vrednici de încredere şi negustori care vin de la Constantinopol, turcii au mare frică de acest domn şi de creştinii ce şi-ar face drum prin această ţară.
Medicul Matteo Muriano către Senioria Veneţiei, 7 decembrie 1502
Posteritatea
Despre acesta, moldovenii şi muntenii cântă mereu, la toate adunările lor, pe scripci sârbeşti, rostind în limba lor: „Ştefan, Ştefan voievod, Ştefan, Ştefan voievod a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri, pe ruşi şi pe poloni”[…] Din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt.
Maciej Stryjkowski († 1593)
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu…; om întreg la fire, neléneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi, unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia, ca, văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteaze şi pentru acéia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că, ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor… Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia, l-au ajunsu.
Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei”
Ştefan al V-lea, numit cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, domn mai presus de orice laudă şi apărătorul cel mai vajnic al ţării sale împotriva tuturor încălcărilor vrăjmaşilor din orice parte ar fi venit.
Dimitrie Cantemir, „Descrierea Moldovei”
Încă astăzi, pe înaltul munţilor şi în adâncul văilor, în oraşe şi în sate, în palate şi în bordeie, pretutindeni numele său se pomeneşte cu mândrie şi recunoştinţă de tot cel ce îşi zice român. Locuitorul… îţi va spune toate isprăvile sale; şi, ce este mai mult, va atribui lui tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine le-au făcut; el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ a căruia rămăşiţe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte Ştefan vodă le-au urzit, îţi va zice el, şi iar Ştefan vodă.
Mihail Kogălniceanu
În sfârşit, la anul 1504 Ştefan Vodă se coborî în mormânt, gârbovit de greutăţi şi de vârstă, după 47 şi mai bine ani de domnie, iar poporul în urmă-i i-a zis cu dragă inimă şi Bun şi Sfânt şi Mare, căci aşa Domn nici n-avusese până atunci, nici poate că va mai avea de acum şi pururi.
Mihai Eminescu
Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic la mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus.
Nicolae Iorga
Nu veţi mai avea altul ca el.
Regele Carol I
Dinamica, geniul, energia, demnitatea voievodală, spiritul de iniţiativă, şi vitalitatea excepţională, puse de Ştefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost, prin virtuţile lor, suficiente, să ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de întinderi şi proporţii imperiale. […] Împrejurări excepţional de grave – irezistibila expansiune turcească – l-au silit însă, în cea mai mare parte, şi intermitent, la defensivă, la reacţiune, la consolidarea celor dobândite. Nici o altă epocă sau moment din trecutul nostru nu ne dăruie un aşa de intens prilej de a simţi aroma măreţiei, până la care ar fi putut creşte istoria românească.
Lucian Blaga
Contemporanii noştri
Prin canonizarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei, în anul mântuirii 1992, se pecetluieşte sinodal cultul pe care, de veacuri, poporul român îl aduce slăvitului nostru domnitor care a apărat cu devotament eroic credinţa ortodoxă.
IPS Nestor Vornicescu
Fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Şi Ştefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Şi-a luat-o de bună voie. Şi a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ştefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, şi a dus-o poporul, şi fiecare în parte, până a venit biruinţa. Aici, moldovenii au fost binecuvântaţi de Dumnezeu c-a venit el, Ştefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalţi, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniţi voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiţi voi de foame.
Toată viaţa lui a fost plină de credinţă puternică, până şi păcatele lui le-a pus în faţa lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu credinţă: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierţi, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Şi pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân.
Singura lui mare iubire a fost Moldova. Când a fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu.
A fost înzestrat cu smerenie. Când era biruitor într-o bătălie, Îi mulţumea lui Dumnezeu cu recunoştinţă, iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: asta a fost pentru păcatele mele.
IPS Bartolomeu Anania
Ştefan cel Mare este sfânt ca şi Constantin cel Mare, ca şi Justinian, ca şi alţi voievozi ai noştri.
Biserica aceasta a Putnei e construită nu pe poveşti, nici pe visuri, este zidită pe sacrificii şi pe jertfă. Călugării de aici au moştenit din generaţie în generaţie duhul lui Ştefan cel Mare de râvnitor şi luptător pentru credinţă. El a avut atâtea războaie, a văzut cum în faţa lui au murit cei mai buni căpitani. La Războieni a murit toată floarea oştirii Moldovei. După mai mult timp, Ştefan cel Mare a ridicat biserica de la Războieni, a adunat osemintele tuturor ostaşilor lui şi le-a pus în cripta de la temelie. Iată prin ce-au trecut strămoşii noştri!
IPS Iustinian Chira
Ştefan-Vodă a fost primul suveran român intrat încă din timpul vieţii lui în conştiinţa colectivă a poporului şi venerat spontan de credincioşii care i-au recunoscut înalte calităţi spirituale şi l-au cinstit ca sfânt.[…] o personalitate eminentă a istoriei românilor, dar în acelaşi timp a Europei, şi aşa se cuvine să fie el evocat.
Acad. Virgil Cândea
Ştefan a dovedit că nu este doar comandantul de oşti şi omul politic de talie europeană, admirat şi lăudat de contemporanii care au văzut în el un erou al vremii şi un nou Alexandru cel Mare, ci şi un principe capabil să păşească senin pe căile neştiute ale Providenţei, căreia i-a încredinţat soarta sa şi a poporului său.
Ştefan. S. Gorovei
Sursa: Război întru Cuvânt
