La conferinta AFR din 27 aprilie a participat si Ştefania Hălăucă, o tinara absolventa a Institutului Ortodox din Bucuresti. Tema prezentarii ei a fost unica si s-a focalizat pe tanara generatie nascuta dupa decembrie 1989, o generatie neancorata, se pare, in valorile traditionale ale parintilor lor. O generatie, am zice, dezradacinata, fara radacini intr-un fundament valoric temeinic. Observatiile lui Stefania ni s-au parut interesante si le publicam astazi.
De ce cred eu că e nevoie…
Aș vrea sa vă vorbesc despre şi din perspectivă personală asupra generației din care fac parte, generic numită a celor „cu cheia de gât”. De unde venim, cu ce ne-am confruntat şi de ce avem nevoie de la oamenii implicaţi şi cu experienţă, atât pentru noi cât şi pentru comunitatea noastră. Într-un fel e impropriu spus ”generație” deoarece mereu au existat segmente de populaţie aflate în tranziție (chiar criză) socială, culturală, identitară ș.a.m.d.. Cred însă că amploarea pe care a luat-o acest fenomen în urma anilor de experiment comunist justifică întrebuinţarea termenului, în special prin efectele vaste şi pe termen lung, alimentate chiar de noua orientare politico-socială de după 1989: întreţinerea şi fabricarea de false valori şi secularizarea.
Însă ceea ce vreau nu este să fac o analiză sociologică, ci să vă vorbesc despre oameni şi frumuseţea vieţii. Părinții mei fac parte din cei mulţi transplantați de comunism. Plecați din adolescența timpurie la oraș pentru a-și urma visele și a realiza altceva, mai mult, decât știau că pot face în satele natale, s-au trezit ”șuruburi și piulițe” în industrie, într-un mediu neprielnic dezvoltării. Oameni frumoși, minunați, cu potențiale uriașe (inteligență, simț și talent artistic, ș.a.m.d.) au avut neşansa unui context contextul nu tocmai favorabil şi a unei vieţi deloc ușoare.
În urma lor am venit noi, copiii clasei muncitoare de la periferia București-ului. În noi s-au împletit atâtea încât mă minunez că nu avem dungi și picățele. Exuberanță și violență domestică, alcoolism și școală multă, veri la țară și televizor, jocuri în fața blocului și fugi de acasă, bucuria imaginației și zilele când nu era nici pâine în casă, salariile părinților azi măricele, peste un an prea mici, pasiuni înălţătoare și tentații toxice aduse de vântul schimbărilor (nu voi uita niciodată prima dată când cineva a vrut să-mi ofere droguri, nici primul caz grav de dependență despre care s-a dus vestea în cartier, de fetele racolate pentru prostituție în străinătate sau videochat, obscuritatea internetului – a chat-urilor atât de populare…spiralele yoghine, visul perpetuu al îmbogăţirii peste noapte… ), mersul la biserică, orele de religie, istoria (încă nealternativă), propagande pro-occidentale și nostalgii comuniste, tranziţii interminabile şi politici experimentale, și-atât de multe altele.
Noi am crescut în tot acest amalgam. Necunoscând vreun alt fel de viaţă nu am avut dificultăţi prea mari în adaptare, însă adaptarea (alinierea) s-a făcut mai mult la situaţie şi cerinţe decât la normalitate. În acest context am crescut, trăind multe din cele mai sus înşiruite şi altele asemenea, rele şi bune. Mică fiind m-am simțit adesea captivă. M-am întrebat plângând ”de ce?” și mi-am imaginat răspunsuri de tot felul, visând aproape zilnic la sprijin, la cineva care să fie lângă mine, un împăciuitor mai curând decât un justițiar și, mai ales, o mână întinsă.
Crescând, într-o zi mi-am zis că e suficient şi am luat inițiativă. În urma acesteia au venit sprijinul, răspunsuri, lămuriri. În același timp au venit alte lupte și zbateri. Pe de o parte vedeam că normalitatea cere eforturi susţinute şi că nu presupune neapărat şi imediat dispariţia problemelor cu care mă confruntam, iar pe de altă parte îmi conștientizam tot mai clar, mai acut, golurile din formarea mea ca persoană. Din fericire noua conjunctură mi-a permis şi conştientizarea faptului că Cineva mi-a fost totuși alături (mereu m-am simţit în biserică ca acasă, acum însă începeam să fiu în Biserică). Astfel mi s-a schimbat perspectiva dinspre durere spre seninătate. Făcând acum o analiză obiectivă, ”cheia de gât” și toate celelalte greutăți, dar și greșelile (destule) pe care le-am făcut m-au format. Și cred (și sper) că m-au format mai mult decât m-au deformat.
Toate au fost, sunt și pot fi cu folos. Se spune că toți ne naștem la timpul potrivit, în momentul oportun nouă și celor din jur. Cred că e adevărat. În relație cu oamenii toată experiența de viață m-a făcut să pot să aud (ascult) și să iubesc. Descopăr astfel, pe cât pot, în fiece om un adânc și-un munte de frumusețe, de lupte… un amalgan de timp, spaţiu, Cer şi pământ care mă bucură. Şi am ajuns să cunosc pe mulţi asemenea mie, cu experienţe grele, complexe de viaţă.
Parte dintre noi vrem şi ne străduim să fim pentru ceilalţi acea mână întinsă aşteptată în copilărie. De altfel credem şi ştim că aproapele nostru e bucuria şi mântuirea noastră. Acestea sunt motivaţiile mele în şi pentru lucrul cu oamenii pe care îl desfăşor de aproape 10 ani. Acesta poate fi un punct de plecare şi pentru alţii…
Într-o comunitate (societate) intoxicată, bântuită de autism (un autism metaforic, dacă analizăm fenomenologic masele) şi obiectificare (în toate aspectele ei), dragostea, aplecarea, demnitatea sunt cele care pot crea punți și rezolva probleme majore din interiorul ei. Fiecare are chemarea sa spre aproapele. De la liderul de opinie până la cel care șterge lacrimile, de la finanțator până la rugător fiecare are capacitatea de a sprijini. Nu sunt adepta ideii de filantropie. Făcând o analogie pot spune că filantropia scoasă din contextul vieţii ca şansă de a unirie cu Hristos, ca drum spre libertate şi iubire, prin urmare despărţită chiar de definirea ei („iubire de oameni”) este ca şi cum ai striga în spaţiu. Însă ştiu ce înseamnă un pic de implicare constantă în stimularea utilizării potenţialului , în formarea sănătoasă a fiecăruia dintre noi.
Ajungând la viaţa cotidiană aud de multe ori cuvinte la adresa tinerilor şi a ţării. Cuvinte nepotrivite şi nefolositoare, îndrăznesc să spun chiar injuste. Cunosc personal atât de mulţi tineri – şi nu numai – care întreprind acţiuni constructive încât refuz să mai ascult atitudinile negative la adresa lor sau a ţării în care m-am născut. E totuşi adevărat că sunt şi oameni rătăciţi, bulversaţi, luptaţi, formaţi în direcţii lipsite de conţinut, singuri ş.a.m.d.. Lângă ei este nevoie să fim. Este nevoie de oameni cu experienţă care să se aplece spre sprijinirea celor ce vin în urma lor. De asemenea este nevoie de o mai bună comunicare şi cooperare la nivelul ONG-urilor, fapt ce ar întări societatea civilă creştină şi implicit susţinerea valorilor normale, autentice şi la nivelul aparatului politico-social.
O zicală foarte populară este „să punem mână de la mână”. Să facem astfel şi să fim prezenţi acolo unde este nevoie de noi. Spun acestea deplin conştientă că fără Dumnezeu nu pot face nimic şi că în toate activităţile noastre El trebuie să fie centrul şi aliatul principal. În final vreau să mulţumesc tuturor participanţilor la Conferinţa anuală a Alianţei Familiilor din România şi organizatorilor pentru întreaga experienţă oferită. Sper din suflet ca informaţiile prezentate să ajungă la cât mai mulţi oameni şi ca pe viitor numărul celor prezenţi la eveniment să crească. De Ştefania Hălăucă – Alianta Familiilor din Romania
