TOTUL PENTRU ŢARĂ – 20 ani. (I) Starea Legiunii după Revoluţie. Începuturi de organizare. Dispute. Întâlnirea de la Budapesta.

La 30 ianuarie 2013 s-au împlinit 20 de ani de când Nistor Chioreanu semna actul de constituire a Partidului „Totul pentru Ţară” (TpT) şi cerea Tribunalului Bucureşti înregistrarea legală a acestuia. După obstrucţii prelungi şi nejustificate, cererea avea să fie admisă în septembrie 1993, sub denumirea Partidul „Pentru Patrie” (PPP).

Că unora place sau nu, această aniversare este o realitate. Iar pentru noi, un prilej de a-i dedica pe parcursul lui 2013 o succesiune de evenimente publice: expoziţii, simpozioane, lansarea unei insigne aniversare şi editarea unui album.

Este şi un prilej de reflexie, iar un istoric al acestor 20 de ani de existenţă a TPT se impune, credem noi, ca un fapt firesc. Acesta este rostul seriei de articole pe care o inaugurăm azi, şi care va continua, sub formă de foileton, pe tot parcursul anului.

Pentru a analiza însă premisele reînfiinţării TpT este necesară o sinceră analiză sociologică a ceea ce însemna comunitatea Mişcării Legionare (ML) din acea perioadă. Pentru că, este o realitate istorică faptul că înfiinţarea TPT a fost expresia voinţei de a materializa un cadru legal de acţiune politică, a legionarilor care în decembrie 1989 ieşeau, bătrâni, timoraţi şi suspicioşi, din cea mai lungă şi crâncenă prigoană: 45 de ani de teroare comunistă.

Situaţia Mişcării Legionare după Decembrie 1989

 Deşi exponenţi ai regimului comunist, noii conducători ai României se străduiau să simuleze un cadru politic cât mai liberal, pentru a atrage bunăvoinţa democraţiilor occidentale.

În anii de după 1989, poziţia României a fost una incertă în raport cu cele 2 zone geopolitice: structurile occidentale şi respectiv Uniunea Sovietică. Oricum, la acel moment ţara noastră se afla exclusiv sub controlul politic al Moscovei. Ilustrativ este faptul că reprezentanţii noii conduceri româneşti (Brucan, Iliescu etc.) erau notorii exponenţi ai intereselor sovietice, iar cei 30000 de agenţi ruşi intraţi în 1989, aveau să părăsească ţara abia în octombrie 1990, în urma unei măsuri a premierului Roman luate la iniţiativa generalului Caraman.

Totuşi, schimbările din 1989 obligau noua putere la reforme, precum noile decrete ce garantau libertatea de expresie şi asociere, ori reglementau înfiinţarea partidelor politice. În ciuda resentimentelor istorice, noii guvernanţi erau nevoiţi să ţină cont de realitatea existenţei în România a unei numeroase comunităţi legionare, care şi ea beneficia de aceste drepturi. De altfel, singurul mod de a elimina această realitate ar fi fost suprimarea fizică a acestor bătrâni, ceea ce era exclus.

Cu vârste între 65-90 de ani, legionarii fuseseră victimele predilecte ale sistemului represiv comunist. Decretul-lege 118/1990 le recunoscuse calitatea de deţinuţi politici, fapt ce le conferea un anumit prestigiu în ţară, dar mai ales în Occident. O reeditare a represiunii politice ar fi fost nejustificată. În plus, autorităţile cunoşteau că ML fusese exonerată la Tribunalul de la Nurnberg, precum şi episodul colaborării Legiunii cu americanii, soldat cu paraşutarea în România a unor voluntari legionari, executaţi de comunişti în 1953.

În ciuda acestor lucruri, legionarii erau timoraţi şi excesiv de circumspecţi. Motive existau. Legea siguranţei naţionale din 1991 avea să menţioneze explicit termenul de „legionar” între acţiunile sancţionate penal, în contextul în care foştilor deţinuţi politici nu li se anulaseră pedepsele de după 1945, acestea fiind doar amnistiate, deci oricând posibil de reluat. Perpetuarea structurilor Securităţii precum şi legislaţia ce supravieţuia vechiului regim îi punea în continuare în postura de persoane vizate de organele de siguranţă a statului (arhivele CNSAS atestă că nenumărate dosare de umărire  a unor foşti deţinuţi politici se închid în 1991 sau chiar în 1993).

Nu trebuie subapreciat nici asenalul inepuizabil al tehnicilor de diversiune deţinut de foştii securişti, preluaţi in integrum de noul regim, atunci când vroiau cu orice chip să demonstreze periculozitatea cuiva. Dovada cea mai elocventă: diversiunea „rebeliunii legionare” utilizată în iunie 1990 pentru reprimarea Pieţei Universităţii.

Totuşi, trebuie să admitem că prudenţa bătrânilor legionari a fost uneori exagerată în raport cu realitatea legislativă. Bătrâneţea nu este singura explicaţie. Psihologic, această atitudine se poate explica prin traumele îndelungatelor detenţii dar şi prin diabolicele practici ale Securităţii. În deceniile de după amnistie, foştii deţinuţi politici au fost suspuşi unei monitorizări severe, cu grave imixtiuni în viaţa privată şi cu dese convocări la Securitate. Practica minciunilor despre pretinse turnătorii a fost un alt procedeu mizerabil care a dus la evitarea oricăror contacte între foştii deţinuţi politici. Puţine şi restrânse au fost grupurile care au mai ţinut legături, şi acelea în general pe baza legăturilor de rudenie.

O altă caracteristică sociologică ar fi aceea că, la momentul decembrie 1989 legionarii nu mai reprezentau nici pe departe acea comunitate omogenă din anii 1930-40. 45 de ani de detenţie şi tracasări, izolarea, suspiciunile reciproce şi prudenţa exagerată făceau ca ML să se afle într-un stadiu avansat de fărâmiţare. Nu doar organizatorică, ci şi sufletească. Luni de zile după Revoluţie, mulţi deţinuţi politici păstrau obiceiul impus de Securitate de a nu schimba între ei adrese ori numere de telefon, iar alţii au dus cu ei în mormânt resentimentele purtate unor camarazi bănuiţi de delaţiuni.

Dacă în ţară situaţia era cea arătată mai sus, nici în Occident ea nu era mult mai fericită. Exilul legionar, numeros şi activ timp de 4 decenii, grupat în jurul lui Horia Sima, se confrunta în 1990 cu aceeaşi situaţie dificilă: îmbătrânirea cadrelor, decimarea biologică şi incapacitatea de a asigura o generaţie de schimb.

Succinta analiză de mai sus ne îndreptăţeşte să constatăm că situaţia ML după 1989 erau una mai mult decât precară, după perioada incredibilă de 50 de ani de interdicţie totală. Aceste fenomene explică însă sociologic frământările şi disputele ce aveau să apară curând între grupurile veteranilor legionari, atitudinea lor faţă de unii tineri ce s-au apropiat de ei, ori eşecul de a se impune în societate ca o realitate politică şi civică de care să se ţină cont.

Judecând după cele arătate însă, apreciem totuşi realizările din anii ce au urmat ca fiind considerabile în contextul în care situaţia ML duce cu gândul mai degrabă la iminenţa stingerii ei, decât la un reviriment.

Încercări de reorganizare. Dispute. Întâlnirea de la Budapesta.

Bătrâni şi circumspecţi, legionarii experimentau timid, primele începuturi de recoagulare după 45 de ani. Primele forme de reorganizare s-au petrecut sub pavăza legală a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), dominată numeric de legionari, la sediile căreia se organizau cenacluri şi simpozioane în care legionarii relatau nu doar experienţe carcerale, ci şi amintiri din activitatea legionară. Au fost primele prilejuri ale unor tineri de a lua cunoştinţă de existenţa acestor oameni, iar înregistrările video ce ne-au rămas arată atmosfera acestor întruniri care apăreau inedite după anii regimului comunist.

În Occident, Horia Sima era conştient de situaţia precară care putea pune Legiunea în perspectiva dispariţiei. El a acţionat pe cât de energic i-a permis vârsta cadrelor şi incertitudinile referitoare la intenţiile represive ale regimului de la Bucureşti.

Îmediat după Revoluţie, Horia Sima a redactat „sub auspiciile Consiliului Politic al Legiunii, pentru a servi la orientarea opiniei publice din ţară şi din exil”, un document intitulat „Declaraţia Mişcării Legionare”, în care expunea poziţia politică a acesteia în noul context de după căderea regimului comunist. Acest document releva alinierea totală a ML la principiile sistemului democratic şi susţinerea direcţiei de integrare a  României în structurile euro-atlantice. Atitudinea faţă de minorităţile etnice era una de toleranţă desăvârşită, în scopul unei „convieţuiri armonice” (cu condiţia loialităţii lor faţă de statul naţional român). Legionarilor li se recomanda să nu se implice în acţiuni împotriva noului regim, pentru a nu periclita situaţia vulnerabilă a statului român, pe care încă o revoluţie l-ar fi putut face pradă intenţiilor rapace ale vecinilor săi. (Cu toate acestea nu poate fi trecută cu vederea prezenţa la manifestaţiile antiguvernamentale precum cea din Piaţa Universităţii a unui mare număr de legionari care activau în AFDPR sau în PNŢcd, dar e de presupus că mulţi nu aveau cunoştinţă încă de declaraţia lui Sima.)

Horia Sima a evitat să se adreseze direct legionarilor din România cu dispoziţii concrete, din prudenţă: „Ezit, pentru a nu le face lor rău. Nu am încă informaţii complete. Mai aştept. O ieşire prematură poate să dăuneze. (…) Oamenii se plâng de o anumită confuzie. Este drept, dar este preferabil unei represiuni”, spunea Comandantul într-o scrisoare din 9.03.1990 către Traian Golea.

Horia Sima a procedat totuşi la trimiterea în ţară a unor emisari, pentru a culege informaţii despre starea Legiunii. Primul a fost Victor Corbuţ, comandant legionar (cdt. leg.) din SUA, care, sosit la Bucureşti, a căutat câţiva camarazi la care a şi locuit în acest răstimp. Una din aceste gazde, Romeo Puşcaşu, ne-a oferit şi relatări despre acele zile.

Situaţia din România nu era uşoară, autorităţile manifestându-se incisiv faţă de exilul anticomunist. În primăvara lui 1990 Regelui Mihai i se interzisese coborârea pe aeroportul Otopeni, iar împotriva preotului Calciu-Dumitreasa din SUA existau luări de poziţie radicale sub acuzaţia de legionarism. În acest climat ostil trebuia să-şi desfăşoare Corbuţ investigaţiile. Ulterior el avea să declare că fusese permanent monitorizat ostentativ.

Aşa se explică poate şi rezultatele sale modeste. Întors în Spania, el a raportat lui Horia Sima identificarea în Bucureşti a unui nucleu organizat în jurul lui Mircea Nicolau – legionar din 1935,  cu răspunderi în organizarea clandestină a ML după 1945, pentru care executase 18 de ani de temniţă.

Dacă investigaţia lui Corbuţ ar fi fost mai extinsă, el ar fi putut afla şi de alte astfel de nuclee, cel mai important fiind cel din jurul lui Nistor Chioreanu, comandant legionar, doctor în drept, cu 18 ani detenţie, fost locotenent al lui Nicolae Petraşcu la conducerea legionarilor din ţară (1944-1948). Acesta beneficia de colaborarea mai multor grade legionare cu domiciliul în acea zonă a ţării sau care veneau cu regularitate aici: avocatul Virgil Mateiaş – cdt. leg. şi prieten din copilărie cu Horia Sima – avusese răspunderi legate de rezistenţa armată înainte de 1948, executând 18 ani de închisoare; av. Puiu Athanasiu – comandant ajutor (cdt.aj.), fost prefect legionar de Putna şi prizonier de război în lagărele din URSS, unde participase la sabotarea acţiunii de formare a Diviziei prosovietice „Tudor Vladimirescu”, iar în 1958 fusese condamnat în ţară pentru reorganizarea ML; preot Nicu Crăcea – cdt. leg., trimis în 1945 de H. Sima în ţară, 14 ani detenţie; av. Nicu Păun – cdt. leg., apărător al lui Corneliu Codreanu în procesul din 1938, şef al grupului de rezistenţă armată din Munţii Buzăului după 1947, 18 ani detenţie; av. Nelu Rusu – cdt. leg., 18 ani detenţie. La aceştia se adăugau foşti şefi ai Frăţiilor de Cruce (FDC), oameni cu răspunderi în activitatea legionară clandestină de până în anii 1960: Aurel Dragodan, Neculae Purcărea, Gheorghe Brahonschi, Sebastian Mocanu, Ion Gavrilă Ogoranu, Teofil Mija, Ion Agapie, Petre Baicu ş.a..

Nistor Chioreanu, Virgil Mateiaş şi Mircea Nicolau imediat după 1990.

Un alt grup, lipsit de consistenţă dar care începea să câştige aderenţi, beneficiind şi de subtilul sprijin al noilor servicii secrete româneşti, era cel al dizidenţilor, numiţi periorativ „mexicani”, o categorie capitulardă a cărei singură ocupaţie în exil fusese aceea de a ataca şi primejdui conducerea legionară din jurul lui Horia Sima. Faţă de aceştia, grupul lui Chioreanu prospecta încercări de împăciuire şi de atragere în activităţi constructive, crezând într-o aducere a lor pe calea cea bună.

Pe baza informaţiilor obţinute de Corbuţ, Horia Sima a cerut ca Mircea Nicolau să fie chemat în Spania, pentru a discuta. Nicolau ne relata într-un interviu cele câteva vizite succesive.

Respectând principiul selecţiei în conducerea Legiunii, Horia Sima i-a confirmat lui Mircea Nicolau autoritatea de conducător al legionarilor din ţară. El preciza ulterior, într-o scrisoare trimisă lui Traian Golea  că el nu l-a numit pe Nicolau şef, ci l-a confirmat, fiind singurul despre care avea cunoştinţă că „se mişca” la acel moment.

Curând însă, celălalt grup, mult mai numeros şi beneficiind de prezenţa majorităţii gradelor legionare din ţară, a făcut la rândul său demersuri în scopul obţinerii legitimităţii din partea conducerii legionare din vest.. Prin oameni precum Traian Golea – cdt. leg. şi editor de prestigiu al operelor legionare în exil – veniţi în ţară, Horia Sima avea să afle de neînţelegerile care deja apăruseră aici între vârfurile legionare. Cu ocazia vizitei la invitaţia oficială a Fundaţiei Culturale Române condusă de Augustin Buzura, Golea luase contact cu Gheorghe Brahonschi  şi Nae Cojocaru care i se plânseseră de problemele întâmpinate în colaborarea cu Nicolau.

Informat de aceste fricţiuni care luau amploare, H. Sima a instituit de la început câteva reguli stricte în raporturile dintre legionarii din occident şi cei din ţară. El era conştient că cei ce trăiseră în exil, într-un regim de libertate, nu puteau cunoaşte realitatea din interiorul comunităţii legionare din ţară, şi invers, preferând să lase pe camarazii din România să se organizeze, deoarece numai ei trăiseră tragedia închisorilor politice şi ştiau cel mai bine cum s-a comportat fiecare în acele momente dramatice. În acest sens, Horia Sima îi scria lui Golea la 1.11.1991: „Am stabilit cu cei din Ţară o convenţie: noi, din exil, nu ne amestecăm în treburile lor interne (organizaţie), şi nici ei să nu se amestece în treburile exilului, pentru că nu le cunosc. Asta pentru a nu se produce turburări deoparte şi de alta. (…) Asta m-a făcut să stabilesc aceste reguli de competenţe. Eu nu am cerut celor din Ţară să îmi dea referinţe asupra organizaţiei de acolo şi nici nu am intervenit în structura ei.”

Disensiunile din ţară aveau să se adâncească însă, unii veterani ridicând obiecţii mai mult sau mai puţin serioase faţă de Mircea Nicolau. Dacă unele reproşuri ţineau de viaţa sa privată, neavând relevanţă în contextul ML, altora părea să li se acorde o importanţă majoră.  Astfel, comandanţi precum V. Mateiaş şi N. Chioreanu, dar şi unii legionari precum Brahonschi, îi reproşau lui Nicolau participarea la reeducarea din penitenciarul Aiud, în 1962-1964, unde acesta se implicase în activitatea cluburilor politice. Culpa lui Mircea Nicolau nu era atât de gravă, în condiţiile în care însuşi Nicolae Petraşcu dăduse fiecăruia libertatea de a alege, iar un mare număr de deţinuţi acceptaseră formal colaborarea cu regimul, în speranţa că salvându-se, vor putea cândva să servească din nou ML. Dar aceste fapte se considerau de neiertat în intransigenţa morală a unor grade legionare şi a unor camarazi care în acei ani refuzaseră reeducarea, rezistând în condiţii de exterminare, în Zarka Aiudului. Aceştia i-au cerut lui M. Nicolau să rămână în linia a doua, fără a se mai implica în conducere, fapt respins categoric de acesta.

În contrapartidă, Nicolau şi grupul său, beneficiind de simpatia secretarului general al ML din exil, Mircea Dimitriu, au început o campanie susţinută de transmitere în vest a unor informaţii neadevărate, menite să discretiteze grupul din jurul lui Chioreanu. Notoriu este cazul fabricării unui adevărat dosar de “mexican” lui Gh. Brahonschi, act ce a escaladat alarmant tensiunile din ţară.

Conştient de de această situaţie, Horia Sima a luat hotărârea convocării reprezentanţilor celor două grupuri la o întâlnire cu caracter de arbitraj.

Ne aflăm în posesia unui schimb de scrisori din vara lui 1992, între Virgil Mateiaş şi un colaborator al lui Horia Sima din occident. Într-o scrisoare din 8.06.1992, transmisă printr-un curier, Gherasim, legionarul făgărăşean Tavi Popa îi scria lui I.G. din Cluj, cerându-i să-i ducă mesajul lui V. Mateiaş şi Gavrilă Ogoranu: “I-a scris H.Sima lui Nick, că vrea să vorbească cu Gilu (Gilu Mateiaş –  n.n.) în Spania, aşa că se încearcă o nouă chemare a lui Gilu în USA şi la întoarcere să facă o escală în Spania…”  În aceeaşi scrisoare e redat şi “un mic dicţionar” menit “să ne putem scrie mai liber: Gh. Calciu = Doctoru sau Tutu, Spania = Atlanta, H.Sima = Liţă, Romfest = nunta sau vacanţa, Mateiaş = Luca, Nelu Grecu = Jean sau Copăcel.” În scrisoarea din 9.05.1992, intermediarul lui Horia Sima îi scrie lui Mateiaş, în cifrul menţionat, că „dacă Luca nu poate să meargă la nuntă ar fi bine să meargă cel puţin în Atlanta sau în altă parte ca să stea de vorbă cu Liţă”. La 16.05.1992, interlocutorul din SUA al lui Mateiaş revine, încercând să sublinieze urgenţa întâlnirii: „În ceea ce priveşte nunta din Canada cum am scris mai sus, este mai importantă să se facă vizita în Atlanta la Liţă sau în Franţa sau Germania. Acolo unde este mai convenabil.”, iar în final reia insistent: „Deci important este să se întâlnească Luca cu Liţă.”

Pentru un cititor al anului 2013, obişnuit cu condiţiile libertăţii totale, mesaje cifrate de genul celor de mai sus pot părea desuete. Dar plasate în contextul acelor ani, când România era dominată sever de servicii secrete ce preluaseră in integrum efectivele şi practica Securităţii, prezentându-i pe legionari ca pericole principale la adresa siguranţei naţionale şi supunându-i în continuare la acţiuni de poliţie politică, ele vor apărea fireşti în condiţiile în care nimeni nu putea prevede direcţia urmată de România în anii următori.

Până la urmă, locaţia aleasă a fost Budapesta, deoarece Ungaria nu cerea vize românilor, ceea ce uşura deplasarea legionarilor din ţară la întâlnire, aşa cum relata Mircea Dimitriu într-un interviu din 1999. La întâlnire au participat Horia Sima, Dumitru Creţu, iar din ţară Virgil Mateiaş în numele lui Chioreanu, Nicu Bălănescu în numele lui M. Nicolau, şi Grigore Lechinţan. Constatând imposibilitatea de a aduce cele două grupări la înţelegere, precum şi faptul că nici unul din lideri nu aveau capacitatea de a întruni adeziunea majorităţii legionarilor, Horia Sima a aplicat normele legionare, decizând ca în ţară să se constituie un grup de comandă în jurul lui Chioreanu, acesta fiind locţiitorul în viaţă al lui Nicolae Petraşcu, fostul comandant general legionar din 1944-1948. Era singura formulă care permitea menţinerea unităţii legionarilor din ţară.

Într-o scrisoare adresată camarazilor imediat după moartea lui Horia Sima, la 1.06.1993, secretarul general al ML din exterior, M.Dimitriu, reconfirma această decizie: “Horia Sima a făcut eforturi fizice considerabile, chiar până în ultimile clipe, pentru a se informa cât mai direct şi a prelucra o formulă, care să facă posibil tuturor forţelor legionare sănătoase din ţară să acţioneze unite şi coordonat pentru a atinge obiectivul esenţial, pe care puterile noastre destul de slabe îl mai pot realiza: de a salva continuitatea crezului legionar în generaţiile viitoare. (…) pentru planul legionar el a prevăzut un “Grup de Comandă” sub preşidenţia lui Chioreanu, ajutat de Mateiaş. Membrii grupului sunt egali între ei şi conduc unităţi geografice bine delimitate. Pentru Capitală este prevăzut Nicolau. Pentru planul Politic, H.S. (…) l-a prevăzut pe Nicolau în colaborare strânsă, sinceră şi loială cu Athanasiu. El cunoştea bine relaţiile încordate dintre ei, dar era convins că amândoi, în virtutea trecutului lor legionar, vor fi în stare să îngroape tot ce-i desparte şi să tragă împreună la carul greu al misiunii ce li s’a încredinţat.”

Din această nouă poziţie consfinţită de Comandant, Nistor Chioreanu emitea o circulară către toţi legionarii din ţară, cărora le cerea să renunţe la proiectul politic al Partidului Noua Românie Creştină şi să adere cu toţii la noua formulă politică: Partidul „Totul pentru Ţară”. Dar acesta este subiectul unui episod următor.

Florin Dobrescu

Urmează: Episodul 2. Proiecte politice. UDC şi Noua Românie Creştină. „Totul pentru Ţară” redivivus.