EMINESCU ŞI CODREANU

Mihai Eminescu (1850-1889) şi Corneliu Codreanu (1899-1938): amândoi moldoveni, cu origini bucovinene; amândoi frumoşi ca Feţii din poveste; amândoi plecaţi din lume la 39 de ani, cu visele neîmplinite; amândoi luptători, cu cuvîntul sau cu fapta, pentru mai binele neamului lor; amândoi respectuoşi faţă de tradiţie şi referenţiali pentru gândirea şi sensibilitatea de dreapta; amândoi suspectaţi impur de a nu fi fost români, calomniaţi constant de contemporani şi de posteritate; amândoi dezagreaţi astăzi de politrucii ideologiilor curente („rasişti”, „antisemiţi”, „reacţionari”) şi prezentaţi noilor generaţii ca handicap naţional („cadavre din debara”) – fie în ordinea culturală, fie în ordinea politică – pe calea spre Statele Unite ale Europei şi spre desăvârşirea Noii Ordini Mondiale, spre „civilizaţia” şi „progresul” fără frontiere. Valorile întruchipate de ei – tinereţea idealistă, rectitudinea morală, curajul mărturisitor, patosul identitar, jertfirea de sine pentru ţară şi neam, pentru ordinea firească a lumii lui Dumnezeu – nu numai că nu se mai poartă, dar sunt dispreţuite şi dezavuate ca naivităţi perdante, prin care se definesc cei de care societatea nu are nevoie: idealiştii, nostalgicii, visătorii. Într-un cuvînt, proştii care nu pricep cum merge treaba pe lumea asta. Trecutul, cu mofturile şi experienţele lui expirate, nu ţine de frig, de foame, de urât. Altele are la inima lui „omul recent” al civilizaţiei materialiste, utilitariste, consumiste, hedoniste: el vrea să-şi trăiască viaţa (care e una şi scurtă), nu pericolosamente (Doamne fereşte!), ci mai cu binişorul, să aibă libertatea indiferenţei şi a descreierisirii, să i se garanteze liniştea şi comoditatea, aşa cum viermele de closet nu vrea să fie mai mult decît este şi se simte de minune în scârna călduţă, nu contează din ce hazna, care-l îngraşă şi-l desfată aproape fără nici un efort şi fără nici o grijă de celălalt.

Eminescu şi Codreanu: doi prăpădiţi morţi cu zile, unul la balamuc şi altul la puşcărie, cu gărgăuni în cap şi cu păduchi prin buzunare. Voiau, nerozii de ei, să pricopsească neamul şi ţara, dar nici pe ei nu s-au putut pricopsi! „La trecutu-ţi mare, mare viitor”, „o ţară ca soarele sfînt de pe cer”… tot chestii din astea, vrăjeli romantice, de rîsul curcilor albastre cu mărgele galbene (că alea roşii hibernează, strategic, mai la Răsărit)! Păi cine-ar avea chef să se strofoace să trăiască în ţara lui Eminescu şi a lui Codreanu, cînd i s-a dat de-a gata să trăiască, bine mersi, în ţara lui Becali şi Vanghelie, sau în orice ţară în care sînt de cules căpşune şi castraveţi?! Nu vedeţi, bre, că pe de-alde Eminescu nici intelectualii nu-l mai iau în serios, iar de-alde Codreanu a devenit un fel de scuipătoare pentru toţi politicienii, de la stînga la dreapta (să zicem: de la Remus Cernea la Mihail Neamţu)? Dă-i…, Doamne iartă-mă, arăta-le-aş usturoiul!

Eminescu şi Codreanu: două ciuci ale bătăii la spartul istoriei. Trebuie musai şi urgent demitizaţi, dar nu aşa, doar din cînd în cînd şi dacă vine vorba, à la Boia, ci constant şi pînă la capăt, să nu rămînă nici o urmă de bănuială că ar fi fost ceva de capul lor. În principiu, cam totul trebuie demitizat (cu excepţia Holocaustului, fireşte). Tot ce a fost mai autentic, mai creator, mai curat şi mai jertfelnic în trecutul nostru trebuie pus – nu doar cu grijă, ci cu exces de zel – între parantezele turpitudinii ideologice sau, mai bine zis, ale „corectitudinii politice”. Generaţiile tinere trebuie ferite de trecut ca de o ciumă, că trecutul nostru – nu zic de la Burebista la Ceauşescu, dar în orice caz de la Eminescu la Codreanu – n-a fost deştept ca noi, să ştie să treacă de-a valma şi fără să pută pe sub nasul domnilor subţiri din lojile evropeneşti, care te fură englezeşte, cu tona lungă şi cu tona scurtă, dar îţi dau şi ţie să ai de unde fura, româneşte, cu ocaua mică. Şi cînd ne e lumea mai dragă, cînd simţim şi noi că merită să trăieşti, vine cîte un mit din ăsta tîmpit de te trage de mînecă şi-ţi arată obrazul! Cum să nu-l sictireşti de să-i meargă fulgii?! Morţii cu morţii, viii cu viii!

Aşa arată ţara moşită de jegurile ei şi emancipată de „idealismele” trecutului. Rezultatul? Păi nu se vede în tot locul şi în tot ceasul, de vreo 20 de ani, dacă nu de vreo 70?! S-au mai schimbat ei stăpînii, s-au mai schimbat ele culorile politice, dar noi ne urmăm neabătuţi vocaţia de slugoi zeloşi şi de trădători ieftini, profilactic uituci de morţi şi de Dumnezeu. O naţiune prefăcută în popor bezmetic şi un popor sătul de sine care tinde galopant să se prefacă în populaţie acefală şi nevertebrată, fără memorie şi fără transcendenţă. Şi în acest timp ţara, cîtă n-a încăput pe mîinile străinilor din afară (evrei, unguri, arabi, chinezi, ruşi, ucrainieni etc.), e tot mai mult la cheremul străinilor dinăuntru (ţiganii – rromi, mînca-ţi-aş! – ce în cîteva decenii ameninţă să devină majoritari) şi al unei clici manelizate de foşti activişti PCR de mîna a doua şi de foşti securişti dovediţi şi nedovediţi, cărora mai nou li se zice „baroni” şi „moguli”! Iar în teritoriu, ca să zic aşa, o turmă amestecată de hoţi, de curve şi de căpşunari, care se sinucide la greu (aproape 20 de milioane de avorturi în 23 de ani!) şi îşi votează alternativ călăii, bătîndu-şi joc mîrlăneşte de o rămăşiţă tot mai marginalizată de oameni normali (din cîţi nu s-au risipit încă în cele patru vînturi – nu ca să-şi caute norocul, ci ca să fugă de el!). De regulă, au plecat şi continuă să plece pe aiurea cei deştepţi şi harnici, rămînînd pe loc, bine împămîntaţi (ca să nu scurtcircuiteze), proştii şi putorile. Iar „aleşii” butaforiei democratice pleznesc de legitimitate, vînd tot ce se mai poate vinde (Roşia Montană ţine topul de mai mulţi ani, dar o s-o rezolve dr. Ponta în curînd, no problem), dau cu tifla în dreapta şi în stînga şi delirează despre o Românie europeană, „eternă şi fascinantă”, care încape toată, după cum bate vîntul, sub frunza Elenei Udrea, în rînjetul lui Ion Iliescu sau în ochii de peşte fiert ai lui Crin Antonescu.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne… Păi cum să nu vrei să-l faci uitat – tu, hoţul de serviciu – pe reacţionarul de Eminescu?! Şi-avem doar gloanţe pentru trădători… Păi cum să nu-ţi dea fiori – ţie, iudei de serviciu – stafia reacţionarului de Codreanu?! Şi, în general, cum să nu te incomodeze pe tine, viermele resemnat şi prosper, reperele de rectitudine ale unui trecut care încă se încăpăţînează să nu dispară fără urmă, sau o mînă de contemporani „paseişti” care-ţi tot freacă ridichia cu nostalgiile lor de cinste falimentară şi cu iluziile lor de viitor românesc?! Şi cum să-l mai înţelegi, în cloaca ta de acasă, pe Big Brother-ul ăsta al Noii Ordini Mondiale, pe care nu-l vezi nicăieri, dar îl simţi peste tot, şi care nici măcar nu mai catadicseşte să dea mînă liberă la o nouă vînătoare de „duşmani ai poporului” (nici n-ar mai fi prea mulţi!), pe care să-i reeduce à la Macarenko, ci preferă, în strania lui bunătate, să se prefacă a nu-i băga în seamă şi a-i lăsa în plata Dumnezeului mamii lor?!

Eminescu şi Codreanu, mai nesuferiţi şi mai primejdioşi decît toţi viii la un loc: două junghiuri în coasta jigodiei valahe. De ieri, de azi şi de mîine.

CÎNTEC DE 15 IANUARIE