Dilema strategică a Rusiei

Ruşii, ca popor expansionist de-a lungul istoriei, s-au confruntat cu o problemă strategică de prim rang. Tendinţelor lor expansioniste li s-au opus alţii, în evul mediu, cum ar fi tătarii, balticii sau polonezii.

Astfel, ei şi-au dezvoltat o mentalitate de cetate asediată, justificând aşa campaniile de cucerire ca şi cum ar avea un scop defensiv. Mai mult, această mentalitate era menită să asigure unitatea şi fidelitatea supuşilor. Această mentalitate a atins cote paranoice ulterior, când în timpul ţarilor s-a decis schimbarea ecartamentului căilor ferate doar pentru a putea evita o potenţială invazie.

Chiar dacă imensitatea teritoriului şi a potenţialului uman făcea improbabilă vreo reuşită a unei astfel de invazii, aşa cum istoria a demonstrat prin campaniile lui Napoleon şi ale lui Hitler. Totuşi, ruşii au păstrat această psihoză a asediaţilor, conform căreia toată lumea nu avea alt scop decât ocuparea lor.

Peste această psihoză a cetăţii asediate permanent, conform căreia orice război preventiv, inclusiv de cucerire, era perfect justificat, s-a suprapus şi un mesianism atent cultivat începând cu secolul al XIX-lea. În toate operele marilor clasici ruşi se observă ca un fir roşu acest mesianism, conform căruia Rusia este destinată să devină a treia Romă, să arate lumii calea de urmat, chiar dacă această cale era adusă de copitele cailor şi vârfurile săbiilor.

Această justificare expansionistă a îmbrăcat diverse forme, de luptă pentru creştinism împotriva turcilor, iar când au început să ocupe popoare creştine, de luptă pentru slavii oropsiţi, apoi când zelul expansionist i-a adus să cucerească popoare slave, a apărut ideea mesianică a comunismului, a egalităţii între popoare. În numele zeului roşu au ocupat jumătate din Europa şi s-au implicat în Asia şi Africa, dar după falimentul economic al acestuia, după o perioadă de reflux, revin acum cu un mix ideologic, ce combină panslavismul cu anticapitalismul, numindu-se „democraţie reprezentativă”.

Ca o observaţie, orice tip de democraţie care are nevoie de un alt termen care să o descrie, nu este o democraţie. Ceauşescu vorbea de democraţie directă, Iliescu de democraţie originală, ruşii vorbesc de democraţie reprezentativă. Orice fel de democraţie care are nevoie de o completare nu mai este democraţie.

Problemele strategice ale Rusiei sunt majore, practic imposibil de rezolvat. Cu atât mai puţin printr-o atitudine agresivă, de forţă. Începând cu 1991, Rusia şi-a pierdut cordonul sanitar de state satelit ce o protejau de o potenţială invazie.

Iluzorie, desigur, deoarece era clar pentru toată lumea că Occidentul nu s-ar fi năpustit niciodată cu armatele împotriva Uniunii Sovietice. Scopul lor era strict defensiv, nu doreau ca ruşii comunişti să le tulbure bunăstarea ce începeau să o dobândească prin creşterea lor economică. De aceea nu au intervenit nici în Ungaria în 1956, nici în Cehoslovacia în 1968 şi nici în Polonia în 1982. S-au mulţumit să îngrădească Uniunea Sovietică, nepermiţându-i să-şi extindă dominaţia mai departe. Iar Rusia, dacă nu a putut să se extindă, a fost nevoită să câştige competiţia economică cu Vestul, precum şi cursa înarmărilor, o consecinţă a dezvoltării economice.

Fiindcă, cu cât ai mai mulţi bani, cu atât poţi investi mai mulţi în programe militare. Blocul comunist, pentru a face faţă, a tăiat resursele populaţiei pentru a dirija bani spre armată. Pe lângă faptul că economia centralizată s-a dovedit falimentară, aceste constrângeri suplimentare pentru a face faţă cursei înarmărilor a aruncat populaţia în criză, la un pas de revoltă. Iar când a avut ocazia, populaţia s-a revoltat. Bietul Gorbaciov, el doar dorea să reformeze sistemul comunist, pentru a-l face mai performant, apt de competiţie cu Vestul care deja elabora programul Iniţiativei de Apărare Strategică (Războiul Stelelor) al preşedintelui Ronald Reagan, ce anula avantajul rachetelor balistice intercontinentale ruseşti.

Europa Centrală s-a rupt de Rusia şi s-a alăturat Vestului, integrându-se în NATO. State din fosta URSS s-au desprins şi unele s-au integrat în NATO (Ţările Baltice), altele au iniţiat politici divergente faţă de Rusia, în urma unor revoluţii numite portocalii. Unele au reuşit (Georgia), altele au eşuat (Uzbekistan), chiar dacă după un anumit timp (Ucraina).

Dar şi Rusia şi-a revenit şi beneficiază de fonduri nesperate, în urma exportului de gaze şi petrol, export prea puţin posibil în trecut din cauza embargoului existent între cele două blocuri politice şi militare antagoniste. Iar acum, Rusia începe să-şi regândească poziţia strategică. Iar aceasta nu arată bine. Dar Rusia este datoare să încerce să o amelioreze, ba chiar să revină la ceea ce a fost nu demult. Pe plan intern, s-a asigurat prin anihilarea oricărei forme de opoziţie, deci va putea acţiona ca şi în vechile vremuri, la nevoie.

Pe plan extern, fenomenul a început cu înfeudarea economică a potenţialilor opozanţi. Fie prin acapararea unor importante ramuri economice sub mâna unor oligarhi obedienţi Kremlinului, fie prin accentuarea dependenţei de resursele ruseşti, fie amândouă. Iar acum s-a trecut la faza următoare. Unde nu merg suficient metodele mai sus menţionate, se revine în forţă.

Rusia a lovit Georgia în forţă în 2008 şi a pus stăpânire pe Ucraina în 2010, nu neapărat în forţă, dar influenţând cât a putut mai bine alegerile. SUA conduse de Obama le-a lăsat cale liberă, fenomen care nu s-a petrecut în 2004, în timpul lui George W. Bush, care a susţinut revoluţia portocalie.

Acelaşi Bush a făcut să cadă planul Kozak de federalizare a Moldovei în 2003. Totuşi, mulţi de la noi continuă să-l demonizeze pe acest fost preşedinte american, ridicându-l în slăvi pe Bill Clinton care nu ne-a acceptat în NATO în 1997.

Se pare că Rusia are cale liberă prin atitudinea administraţiei Obama, care tot resetează relaţiile. Ne întrebăm ce va urma? Cred că următoarea ţintă a Rusiei vor fi ţările baltice.

Dar nici Moldova nu este la adăpost.

Basarabia literara