Știu că titlul sună într-un stil protestant și copilăresc, dar veți vedea că ideea vine chiar de la un mare sfânt al Bisericii Ortodoxe, nu de la mine. Aș vrea să discutăm împreună o problemă pe care poate fiecare din noi ne-am pus-o: Mă mântuiesc oare? Mă va primi Dumnezeu în Împărăția Cerurilor?
Eu personal vă pot spune că uneori, în momentele de lâncezeală duhovnicească, mi se pare că-s bun și Dumnezeu mă va mântui, iar alteori când îmi dau seama câte păcate am, sau când mai aud câte un cuvânt de la Sfinții Părinți, realizez că sunt departe de starea omului înduhovnicit, care poate intra în împărăția cerurilor. Aceste două stări alternează și bineînțeles că până la urmă în mintea noastră va avea întâietate gândul că ne vom mântui… iar asta pentru că ne iubim pe noi înșine dar și pentru că avem nădejde în mila lui Dumnezeu.
Confuzia vine din patru direcții:
1. Un creștin adevărat caută mereu smerenia. Tradiția Bisericii Ortodoxe pune o presiune „sfântă” pe noi, amintindu-ne mereu de smerenia vameșului care-și vedea păcatele sale mai mult decât calitățile sale. Tot Sfânta Tradiție ne amintește mereu prin slujitorii Bisericii că smerenia este cea mai mare virtute. Dar ce este smerenia? Conștientizarea permanentă a faptului că sunt un om slab și păcătos, iar fără Dumnezeu nu pot face nimic. Prin urmare „a te considera om slab și păcătos” este cea mai mare virtute… dar nu în sensul de a te lamenta tot timpul ci pentru a merge mereu pe calea ce duce spre Împărăție. Ce a spus Mântuitorul despre vameșul care se bătea cu pumnul în piept pentru păcatele sale? „Acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa”… Deci conștientizarea permanentă a păcatului te ajută se te îndreptezi, să te mobilizezi mai bine în fața păcatului și să știi clar că fără Dumnezeu nu-ți poți învinge slăbiciunile. În concluzie, fiecare creștin trebuie să se vadă pe sine un om păcătos și să iubească mai mult smerenia. Un creștin adevărat nădăjduiește în Dumnezeu că se va mântui dar conștientizează că starea lui actuală e încă una departe de sfințenie.
2. Aproapele meu este mai bun decât mine. Când vine vorba de ceilalți oameni, și nu de noi înșine, Biserica ne învață să nu-i privim așa cum ne privim pe noi (ca pe cei mai mari păcătoși) ci cu multă îngăduință și iubire. Eu nu trebuie să-l judec pe aproapele meu când văd că greșește ci să-mi fie milă de el, ajutându-l să se îndrepteze. Judecăm păcatul și nu păcătosul. Iar Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să avem acest gând: „toți cei din jurul meu sunt mai buni ca mine, iar eu sunt mai păcătos ca ei” și asta pentru că dacă vreau să schimb ceva în lumea asta trebuie să mă schimb mai întâi pe mine, dând exemplu celorlalți. Pe ceilalți nu-i pot schimba și gândul acesta mă smerește. În concluzie, cred mai degrabă că aproapele meu se va mântui, pentru că-l văd mai bun ca mine.
3. Răsturnările de situații și convertirile spectaculoase. Fiecare din noi am văzut, sau vom vedea oameni foarte păcătoși care deodată s-au întors cu fața către Dumnezeu, schimbându-se în bine. Pe de altă parte există și persoane care se apropie de Dumnezeu și apoi după câțiva ani revin iarăși la obiceiurile lor păcătoase, ajungând mai răi ca înainte. Aceste răsturnări de situații, de la rău la bine și de la bine la rău ne sunt nouă exemple puternice de a nu mai judeca oamenii.
4. Judecata lui Dumnezeu este mereu altfel decat a oamenilor. În Tradiția Bisericii Ortodoxe există tot felul de întâmplări adevărate cu persoane care au ajuns în rai deși oamenii credeau că vor ajunge în iad (nebunii pentru Hristos) dar și invers: persoane care aparent păreau că-s buni și blânzi dar până la urmă au ajuns în iad. Noi judecăm oamenii fără să știm ce este în sufletul lor și din acest motiv, la Judecata Universală, vom avea mari surprize. Chiar Mântuitorul Iisus Hristos a zis că cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dânti pe urmă.
Așa stând lucrurile, se vede din cele patru direcții că uneori noi creștinii putem fi duși grav în eroare în privința persoanelor care se mântuiesc și a celor care ajung în iad.
Tot din aceste patru motive putem uneori ne punem întrebări și asupra mântuirii noastre, zicând: „Eu nu sunt un om bun, n-am așa o viața sfântă, dar cine știe ce judecăți o avea Dumnezeu? Cine știe ce surprize voi avea la judecată?”
Văzând judecățile paradoxale ale lui Dumnezeu cu alți oameni, care ne-au surprins, tragem eronat concluzia că pot exista surprize mari și în privința mânturii noastre personale, indiferent de ceea ce noi credem sau gândim acum. Dar uităm un lucru esențial: nu știm ce simt, ce gândesc și ce sentimente au ceilalți, și acesta e motivul suprizei la judecată. Dar știm foarte bine ce simțim noi!
Iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog:
“Cine n-a vazut pe Dumnezeu în viața asta nu-L va vedea nici în cealaltă!”
Deci cine nu L-a simțit pe Dumnezeu real în sufletul lui aici în viața aceasta, nu-L va simți nici dincolo! Cine nu L-a cunoscut pe Dumnezeu aici pe pământ nu-L va cunoaște nici dincolo.
Nu va fi nicio surpriză! Fiecare din noi își poate da seama acum dacă până în acest punct al vieții L-a cunoscut personal pe Dumnezeu. Ba mai mult, iată ce spune Domnul:
„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14, 21)
Hristos, Dumnezeul nostru, se va arăta încă din viața această celor care-i păzesc poruncile. Ți s-a arătat Hristos până acum?
Eu stau și mă gândesc uneori: De zece ani de zile mă rog în fața icoanei lui Hristos, și cred că între noi este o relație familiară. Mi se pare că ne cunoaștem unul pe altul… De fapt mi se pare că-L cunosc cât de cât pe Hristos, dar dacă mi s-ar arăta în față în mod real, mă gândesc că aș avea suprize și Persoana pe care mie mi se pare că o cunosc să fie defapt altfel.
Părintel Rafail Noica spune că moartea păcatului este de fapt moartea necunoașterii de Dumnezeu. Păcatul îmi strâmbă mie percepția despre Dumnezeu ca Treime de Persoane. Cu cât ești mai păcătos cu atât percepi pe Dumnezeu mai greșit, și nu înțelegi nimic din ceea ce face. De aici și frica mea că Iisus Hristos va fi altfel decât eu l-am perceput în viața mea.
Un lucru e sigur: cine nu a gustat din Harul lui Dumnezeu în această viață, nu va gusta din el nici în viața viitoare.
Dacă nu L-ai simțit pe Dumnezeu în tine cum lucreză, cum îți dă acea liniște și mulțumire netrecătoare, imcomparabilă cu tot ceea ce ne oferă lumea materială, atunci la judecată nu vor fi suprize.
Este ca iubirea între doi tineri care la un moment dat ajunge înaintea lui Dumnezeu în Biserică, la Taina Sfintei Cununii. Dacă tinerii n-au crescut în iubire de la zi la zi ei nu vor ajunge nici să se căsătorească. Căsătoria nu e nicio surpriză pentru cei doi, ci este o urmare firească a maturizării iubirii lor.
La fel și trecerea din această viață (moartea), nu va fi o surpriză ci o trecere firească de la o etapă la alta. Domnul explică frumos acest lucru: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.”
Cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu trece din moarte la viață… de fapt de la viața de aici la viața din Împărăție. De fapt viața continuă de aici dincolo. Împărăția cerurilor este înlăuntrul nostru și o putem simți din timpul vieții…iar moartea nu va aduce mari surprize ci va confirma starea în care sufletul se găsește. „In ceea ce te voi gasi, in aceea te voi judeca”
Dacă după 75 de ani de viață nu ai învățat să fii blând, iertător, milostiv, rugător către Dumnezeu, evlavios și ești încă ranchiunos, desfrânat, lacom și necredincios, atunci cum crezi că la judecată vei avea suprize?
Analizează-ți puțin sufletul și îți vei da seama singur dacă te vei mântui sau nu!
Claudiu Bălan
Sursa: Ortodoxia.md
