În copilărie, aveam serioase probleme cu titlul romanului lui Victor Hugo, Mizerabilii. Prea obişnuit cu înţelesul… moral al cuvântului (atunci, ca şi acum, “mizerabil” însemna, pentru mulţi, pur şi simplu ticălos), nu reuşeam nicidecum să-l leg de situaţiile şi, mai ales, personajele din roman. Un Jean Valjean sau un Gavroche mi se păreau opusul a ceea ce numele romanului sugera şi, neştiind destulă franceză ca să-mi dau seama de adevărata motivaţie a acestuia, ţin minte că am întors-o, în capul meu prea fraged, ca la Ploieşti, concluzionând cumva că titlul se referă la ceilalţi, la bogaţii regimului (şi regimul bogaţilor), ca şi la slugile lor poliţieneşti.
Am început, apoi, franceza foarte devreme (într-a doua), aşa că, fireşte, conflictul ‘semantic’ din mintea mea avea să-şi găsească rezolvarea în doar câţiva ani de la iniţierea lui. Mizerabil, în limba lui Hugo, înseamnă, în primul rând, demn de milă sau pur şi simplu (foarte) sărac. Cât despre înţelesul care a fost preluat la noi… aş putea încerca un pic de sociolingvistică: neologismele de origine franceză au fost aduse în România de o clasă socială foarte puţin dispusă (fireşte, cu excepţii notabile, de spirit autentic progresist, paşoptist) să vadă ‘mizerabilitatea’ săracilor fără un dispreţ suveran. Iată de ce, pentru români, şi astăzi, mizerabil e mai degrabă individul înecat în mizerie etică, decât omul sugrumat de cea materială.
De ce toate aceste ‘poveşti’, la începutul unui text despre realitatea românească a anului 2012? Simplu, fiindcă ne găsim în faţa unei situaţii în care, afirm eu, mizerabilii de politicieni exploatează în scop personal mizeria, în primul rând materială (dar şi de needucare, neinformare etc.) a unor cetăţeni, într-una din cele mai de necrezut pervertiri ale democraţiei din câte mi-a fost dat să văd.
Iar situaţia despre care vreau (iar) să vă vorbesc, chiar dacă – ‘geografic’ vorbind – pare a fi locală, e cum nu se poate mai caracteristică pentru starea în care a ajuns azi toată România (sau dacă vreţi, România în esenţa devenirii sale actuale).
Urmează, aşadar, un text lung şi care, mai ales în porţiunile al căror conţinut vă e deja cunoscut, s-ar putea să vă plictisească – caz în care vă rog să vă orientaţi după subtitluri, şi să citiţi doar ce e nou şi/ sau interesant pentru dumneavoastră.
Faptele (în aparenţă) “nude”
Odată cu alegerile parlamentare, în 35 de localităţi din Alba se va desfăşura un referendum cu întrebarea: “Sunteţi de acord cu repornirea mineritului în Munţii Apuseni şi a exploatării de la Roşia Montana?”. Nimic mai democratic decât un plebiscit, îşi vor spune mulţi – şi acesta, fiţi siguri, e şlagărul pe care toţi conducătorii, PR-iştii şi lobby-iştii Gold Corporation vi-l vor susura… ce vorbesc? vi-l vor urla la ureche în lunile, poate chiar anii care urmează.
Toate partidele, aceeaşi mizerie
Am scris deja kilometri de argumentaţie privitor la această idee-slogan, aşa încât mă voi mărgini să subliniez excepţionala stare de pace şi colaborare între toate forţele politice, altfel aflate în plină competiţie electorală, când a fost vorba ca ‘prin’ Consiliul Judeţean Alba să treacă hotărârea privitoare la referendum. A existat doar o mică dispută dacă să fie pomenit sau nu numele Roşiei, şi iată de ce: fără denominarea acestei localităţi, întrebarea ar fi fost interpretată de către cei chestionaţi cam în termenii următori: vreţi mai multe locuri de muncă pentru moţi? – iar răspunsul DA, fireşte, cvasi-unanim. În schimb, spunerea pe şleau a numelui localităţii, chiar dacă poate provoca neajunsuri, e necesară pentru Gold. Pe de o parte lumea îşi (mai) aduce aminte de cianură şi alte probleme, deja de interes foarte larg, ale preconizatei exploatări, ceea ce poate duce la înmulţirea NU-urilor (nu una semnificativă – propaganda goldistă despre caracterul ne-otrăvitor al cianurii şi metalelor grele, despre siguranţa absolută a barajului de anrocamente, non-permeabilitatea totală a solului pe fundul lacului de decantare etc. etc. a lucrat enorm în regiune). De asemenea, devine un picprea vizibilă acţiunea de lobby pe bani publici pe care şi-au asumat-o consilierii judeţeni. Cum, însă, plătitorul decide (chiar şi atunci când plăteşte nu cheltuielile propriu-zise pentru referendum, ci comisioanele ‘discrete’ pentru politicieni), s-a ajuns la întrebarea dublă – o încălcare a legalităţii privind consultările publice – pe care o ştiţi deja.
O riguroasă selecţie a locaţiilor
Un prim lucru care “m-a lăsat mască” până şi pe mine, deşi, credeţi-mă, sunt obişnuit cu porcăriile tip RMGC (în privinţa comiterii de ilegalităţi, a coruperii autorităţilor, a dezinformării publice avem de-a face, într-adevăr, cu un trade-mark imposibil de confundat) a fost că nu toţi cetăţenii judeţului vor participa la referendum. Spre exemplu, celor din Alba-Iulia nu li se va cere părerea – lucru suspect atunci când e vorba despre poluare, calitate a aerului şi apei etc. etc. Vor fi chestionaţi doar cei de pe Valea Arieşului, şi doar cei din judeţul pomenit – fiind, nu-i aşa, cunoscut că orice viitură toxică venită pe Arieş în jos s-ar opri, intimidată, la vederea panoului care indică graniţa judeţului Cluj.
E vorba, în fapt, de o zonă controlată integral de către RMGC – 1. prin aleşii locali, obedienţi până la prosternare în faţa Companiei, 2. prin promisiunea mincinoasă a locurilor de muncă (de ordinul miilor, în publicitatea pe care aţi avut şi dumneavoastră ocazia s-o vedeţi, dar sub o mie în scurta perioadă de construcţie şi sub 300, în majoritate ultra-calificate, în anii de exploatare – în documentele oficiale, destinate acţionariatului, ale companiei), 3. prin mica presă zonală (vezi odiosul Ziar de Apuseni), în fine, 4. prin caravane premergătoare referendumului cu ocazia, intrând în casele oamenilor, reprezentanţii Gold-ului le-au oferit până şi taloane de consultaţie medicală gratuită, întărind mitul unei formidabile prosperităţi viitoare.
Referendum ‘mai larg’? Consultare transfrontalieră?
În opinia mea, o acţiune la nivelul întregii ţări trebuie să fi fost – măcar pentru o vreme – în intenţia Goldului, altfel cu greu s-ar putea justifica imensele cheltuieli de publicitate, jenantele, dar cu obstinaţie repetatele clipuri ale lui Bogdan Naumovici, plimbarea de lux în Noua Zeelandă pe care au făcut-o, sub pretextul documentării, formatorii de opinie şi leaderii administrativi ai ‘marii’ prese româneşti etc. etc.
Dar s-a aşteptat, cred eu, momentul în care nişte sondaje de opinie făcute ‘pe bune’ (şi, pe cât posibil, nu de IRES, care spune clientului ce şi-ar dori el, în visele cele mai visătoare, să fie) ar fi indicat şansele unui rezultat pozitiv pentru RMGC – iar acest moment nu a mai venit niciodată. Campania deşănţată de lobby făcută de însuşi preşedintele ţării şi dusă până la absurd (Băsescu fotograf angajat la nunta ţării cu cianura, pozând din elicopter Roşia Poieni şi afirmând că ne arată poluarea de la Roşia Montana) s-a dovedit, în cele din urmă, o nenorocire pentru ‘goldişti’, pe de o parte fiindcă a determinat intrarea chestiunii într-o dezbatere publică prea largă (iar lumea a început să se informeze, notorietatea problemei devenind uriaşă), pe de altă parte datorită căderii imense de popularitate, ca să nu mai vorbim de încredere, a lui Băsescu şi a prietenilor lui.
Fiindcă minciunile pe faţă, isteriile antidemocratice şi încăpăţânările cvasi-autiste ale acestui personaj au fost şi sunt multe, dar nici una atât de vizibil-obsesivă ca ‘repornirea mineritului’. Cum se spune neaoş, româneşte, aici s-au însoţit tusea şi junghiul. Iar această asociere a provocat o alertă a organismului bolnav. Românii ştiu astăzi prea mult(e) despre Roşia Montana.
În tot acest timp, opoziţia civică la proiect devenind uriaşă şi şansele de demarare scăzând vertiginos, Gold-ul a trecut prin ceea ce nu poate fi numit altfel decât o prăbuşire bursieră, de la o valoare a acţiunilor de peste 8, acum un an şi jumătate, la învârtirea în jurul lui 2,5 acum. În condiţiile date, compania nu mai are resursele necesare pentru a controla, cum a făcut-o o vreme, toată presa şi toţi politicienii, astfel încât şi-a reconfigurat strategia pentru o acţiune locală.
În ce priveşte consultarea transfrontalieră – necesară în cazul unui astfel de megalomanic şi extrem de periculos proiect – ea există, statul maghiar şi-a exprimat cum nu se poate mai clar opoziţia categorică. “Sigur, ungurii aşteaptă să ne ia Ardealul, ca să ni-l cianureze ei şi să fure aurul”, e de obicei explicaţia goldiştilor. Şi trebuie, aici, să remarc că se continuă o tradiţie istorică, cea a otrăvirii fântânilor în caz de agresiune străină; iar ca să nu ne fure vecinii de la Vest aurul, îl vom da pe mai nimic canadian-barbadosienilor.
Chestiuni non-plebiscitare
Ajunşi aici, e necesară o lămurire: într-o ţară ‘normală la cap’, chestiuni cum e cea a Roşiei Montana nu ar fi niciodată rezolvate prin consultarea-manipularea referendară a unei părţi a populaţiei sau a acesteia în ansamblu – şi asta pur şi simplu pentru că doza letală de cianură, temperatura (27 de grade celsius) la care ea se evaporă, permeabilitatea metalelor grele în pânza freatică, valoarea ‘netă’ a patrimoniului istoric-cultural şi natural etc. etc. nu sunt chestiuni care pot fi decise prin vot. Putem răspunde cu câţi “DA” vrem la întrebări-momeală de genul “mănânci, calule, ovăz?” şi nu vom schimba faptul brut, matematic, că în exploatarea preconizată de Gold s-ar folosi cel puţin 666 miliarde de doze letale de cianură de sodiu, o cantitate anual estimată de 13 ori mai mare decât tot ce ‘intră’ actualmente în toate exploatările de pe continent.
Un alt lucru non-plebiscitabil, dar pe care politicienii noştri ne-au obişnuit să-l vedem, totalmente greşit, ca pe un ansamblu de fapte fluctuante, e legalitatea. Există hotărâri definitive şi irevocabile ale instanţelor care ar fi trebuit să încheie odată pentru totdeauna ‘epopeea’ Roşiei prin plecarea Gold-ului; dacă asta nu s-a întâmplat, e fiindcă în România supremaţia, în ce priveşte justiţia, a puterii judecătoreşti e constant minată de către puterea politică.
O altă grotescă mimare a democraţiei
Nu pot trece mai departe cu argumentaţia fără a pomeni celălalt referendum de pe 9 decembrie, cel de la Mangalia, dedicat chestiunii gazelor de şist. Acolo, această confuzie elementară între ce poate şi ce nu poate fi decis prin vot a produs o întrebare monstruoasă, demnă, zic eu, să intre în istoria planetară a consultărilor populare drept o culme a absurdităţii: “Sunteţi de acord cu riscul de afectare a pânzei freatice şi a turismului pe teritoriul administrativ al municipiului Mangalia, în urma exploatării gazelor de şist din sudul litoralului?”
Aşa. Acum să-mi spuneţi dumneavoastră, e vorba de a accepta că e riscant, sau de a asuma, ca cetăţean al Mangaliei, riscul? Mai pe româneşte: sunt, oare întrebat dacă sunt de părere că e riscant, sau – plecând de la premisa că este – dacă eu, personal, aş accepta, în balanţă cu nu-ştiu-ce-beneficii, să trăiesc, odată cu demararea exploatării, cu acest risc?
Cu alte cuvinte, după un început civic excelent, în care românii din zonele în chestiune au conştientizat catastrofa şi au protestat public împotriva Chevron-ului, acum corporaţia a început să facă lobby din greu, iar politicienii n-au avut nevoie decât de câteva luni pentru a ‘se prosti la cap’, mai ales că USL, iniţial instigatoare (Slavă Domnului, bine că a făcut-o cineva) la conştientizarea pericolului, trece printr-o schimbare dramatică de perspectivă de când Ponta şi l-a luat consilier pe Wesley Clark.
Legalitate / (i)moralitate
Relaţia dintre aceste două dimensiuni e întotdeauna problematică, dar poate că nicăieri tensiunea nu e mai vizibilă decât în cazul referendumului ca ‘formă extremă’ a democraţiei. În mod normal, o societate şi un stat nu pot pedepsi, efectiv, decât ilegalităţile – atât pentru că morala e mult mai puţin codificat-instituţionalizată, cât şi fiindcă în liberalismul sănătos tot ceea ce nu e explicit interzis de lege e permis.
Nu mi-e încă clar cât de legal e plebiscitul din Alba – sunt unele clarităţi legate de termenul de anunţare (20 sau 30 de zile, după cum ne luăm după legea referendumului sau, aşa cum ea însăşi spune, după cele privind alegerile parlamentare), iar întrebarea care le va fi pusă oamenilor e departe de a fi simplă şi clară – e şi ambiguă (ce fel de minerit?) şi, mai ales, dublă. Dar ce e cert, e că orice demers de acest gen, dacă e făcut fără o serioasă şi echilibrată informare a populaţiei, se transformă într-o monstruozitate etică.
În ‘drept’, consilierii judeţeni din Alba vor putea, probabil, să afirme că au acţionat corect. În fapt, însă, nu se urmăreşte câtuşi de puţin consultarea, aflarea opiniei populaţiei; e un referendum nu interogativ, ci retoric, o simplă acţiune de lobby pe banii contribuabilului. Cu alte cuvinte, dumneata, cititorule, ca şi mine, de altfel, vei mai fi dat o dată bani din buzunar ca să ţi se spună cât e de dorită raderea de pe faţa pământului şi cianurarea munţilor de la Roşia, şi cât de inevitabilă repetarea ulterioară a procedurii în alte 13 locaţii din Transilvania.
Profitul bursier al companiei
Oarecum parantetic, e bine să precizăm şi că, imediat după vestea organizării acestui referendum, Gabriel Ressources a câştigat 3,5 milioane de dolari pe bursă în doar două zile. Asta ca să nu credem, dumneata şi cu mine, că banii pe care îi vom cheltui pentru referendum se vor duce în neant. E adevărat, din punctul nostru de vedere va fi ca şi când i-am fi aruncat pe fereastră… dar într-un soi de butterfly effect bursier, cineva a câştigat serios de pe urma acestei hotărâri.
Consecinţe faptice
La ce rezultat ‘matematic’ să ne aşteptăm, aşadar? Eu zic: la o participare (datorată şi coincidenţei cu alegerile, dar şi insistenţei primarilor) în jurul a, probabil un pic peste 50%, deci la un referendum formal validat, şi la un vot imens, undeva la 80-90 % cu DA.
La ce consecinţe efective, pe termen mai lung, va duce acest rezultat? Depinde, zic eu, foarte mult de câţi bani va face sau va găsi Gold-ul în continuare. Dacă fondurile, orientate de data aceasta mai chibzuit, direct către buzunarele partidelor şi ale politicienilor, vor fi destle, puteţi fi siguri că vom avea din nou mult de luptat – fiindcă orice guvern bine ‘uns’ va redeclanşa efortul de realizare a proiectului. Dacă sumele nu vor fi pe placul ‘aleşilor’, RMGC-ul va fi dus pe mai departe cu zăhărelul de către politicieni – asta neschimbând faptul că noi, ‘ăştialalţi’, vom trăi în continuare cu un stress enorm.
Consecinţe simbolice
La un nivel mai adânc, însă, eu cred că există, de o bună bucată de vreme, repercusiuni grave.
Mai întâi, există un brain-washing nu doar al moţilor, ci al întregii populaţii ceva-mai-rurale (nu atât ca locaţie, cât ca înţelegere incompletă a manipulării) şi împinse, economic şi social vorbind, la limita subzistenţei. Da, Gold-ul ar putea face cândva, pe mai departe, ravagii în ce priveşte natura, patrimoniul, economia zonei; dar la nivelul gândirii oamenilor răul l-a comis deja. Avem sau nu de-a face cu o crimă discretă, aproape neobservată, în raport cu demnitatea istorică a acestor comunităţi? Pentru mine, întrebarea nu e deloc retorică – fiindcă, să răspund la ea, ar însemna să decid dacă mitul şi tradiţia, pe care toţi o cunoaştem, care afirmă că moţii sunt prin definiţie oameni excepţionali în sensul moral-bun al cuvântului sunt întemeiate în realitate, sau pur şi simplu… mit şi tradiţie. O decizie pe care eu, unul, nu o pot lua – chiar dacă am cunoscut moţi cu adevărat excepţionali printre opozanţii roşieni ai proiectului, în care eu, ‘orăşeanul’, ‘cultivatul’ şi ‘universitarul’ de mine văd repere morale greu de imitat.
Dar simbolic vorbind, însuşi mitul şi însăşi tradiţia mai sus amintite vor fi contrazise vehement de rezultatele de pe 9 decembrie, când moţii din Alba îşi vor fura în masă propria căciulă, mânaţi la urne de primari corupţi şi orbiţi de iluzia ieşirii lesnicioase, non-intreprinzătoare, din sărăcie.
În fine – dacă aţi avut răbdarea îngerească să citiţi până aici – lucrul cel mai grav e că se pune foarte serios întrebarea: aceasta e România, până aici am ajuns? Suntem aşa de uşor de dezinformat, păcălit, manipulat? Ţine de destinul nostru ca popor să fim folosiţi de alţii, sau e doar un joc pe care ‘şmecherii’ capitalismului îl joacă, la momentul prielnic, peste tot unde lumea încă nu e obişnuită cu astfel de farse?
Speranţa mea se îndreaptă, firesc, spre a doua variantă de răspuns. Cu vreo 15 ani în urmă, la mine acasă, la Cluj, se desfăşura o monstruozitate numită Caritas, într-o Românie halucinată care nu mai văzuse astfel de ‘jocuri’ piramidale şi care credea că banii pot apărea din neant.
Acum (sper eu) aşa ceva n-ar mai fi posibil – nici chiar la noi, în nefericita asta de ţară.
Autor: Cornel Vîlcu
sursa: blog.activewatch.ro
Trebuie sa popularizam cat mai mult nenorocirea de la Rosia Montana.Sa afle tot romanul.Doamne ajuta!