În articolul precedent, întitulat „Între ROMÂNISM şi catolicism”, restrânsesem problema compatibilităţii între aceste două realităţi la cea formulată în întrebarea: este sau nu distanţa între Ortodoxie şi catolicism aşa de mare, încât, însuşită Ortodoxia de către un popor, să-l facă incapabil să primească catolicismul, rămânând în marginile naţionalităţii sale?
Desigur că răspunzând acestei întrebări nu vom avea în vedere deosebirile dintre cele două confesiuni, cum sunt formulate, abstract, în Dogmatici şi în Catechisme, ci vom urmări aceste deosebiri în consecinţele şi influenţa lor concretă, în religiozitatea şi viaţa adepţilor lor. Vom căuta să desprindem, adică, spiritul viu al Ortodoxiei şi pe cel al catolicismului şi-apoi să le confruntăm, constatându-le afinităţile şi deosebirile.
Catolicismul este raţional şi imanentist, Ortodoxia este mistică şi transcedentalistă. Raţionalismul catolicismului istoriceşte decurge din pozitivismul roman, iar în Creştinism creşte din Filioque. Oricât ar vrea, catolicii nu pot nega că Filioque s-a născut dintr-o grijă exagerată pentru Dumnezeirea Fiului în defavoarea Dumnezeirii Duhului Sfânt şi oricât s-ar feri, nu-şi pot cugeta pe Duhul Sfânt decât inferior Tatălui şi Fiului. Tatăl şi Fiul sunt mai uniţi şi mai apropiaţi personal decât Tatăl şi Duhul Sfânt. Acesta e o treaptă a Dumnezeirii spre cele relative. Dumnezeu nu se uneşte direct şi personal cu făpturile Sale, El este inaccesibil acestora, legătura între cele două părţi o face o fiinţă mijlocie.
Cu aceasta ne aflăm în plin dualism religios cu toate consecinţele lui, dintre care cea mai importantă este raţionalizarea întregii atitudini religioase a omului. Deoarece Dumnezeu este inaccesibil sufletului omenesc, inexperiabil, despre Dumnezeu nu putem avea decât idei; Dumnezeu este numai obiect de reflexiune, nu de trăire. Şi, întrucât apoi sufletul omenesc nu ştie de alte realităţi, decât de cele naturale, imanente, ideile acestea despre Dumnezeu vor avea pururea un caracter antropomorfic amplificat. Tot domeniul transcedental este raţionalizat, populat cu formele empirice, este o empirie potenţată la absolut.
Catolicii ştiu de o metafizică, dar de una după chipul şi asemănarea empiriei.
În tendinţa lor de-a raţionaliza totul nesocotesc viaţa şi realităţile cele mai tăinuite ale sufletului, pentru că raţiunea geometrizează, defineşte, concepe lucrurile static şi orizontal, iar viaţa e dinamism, nuanţă şi intensitate. Viaţa nu poate fi cunoscută raţional, ci numai experimental. Metafizica latină e o combinaţie şi un joc de forme statice, de noţiuni deşarte, teatru de marionete. Te apropii de ea cu cele mai frumoase nădejdi, bazat pe marile promisiuni cu care te ispiteşte, şi nu te alegi decât cu nişte coji; miezul lucrurilor e ocolit sau evaporat în forme. Tot din caracterul raţional al catolicismului, decurge dragostea de împărţiri, de definiţii, de sistematizări, chiar când acestea nu izvorăsc din natura lucrurilor; sub ele se ascunde doar pedanteria omului care vrea să umple timpul, paginile şi urechile celorlalţi, fără a spune nimic.
Dualismul şi raţionalismul catolic denaturează noţiunea Bisericii. El accentuează deosebirea între partea dumnezeiască şi cea omenească a Bisericii, despărţindu-le pe acestea net; numai aşa au ajuns să caute lui Hristos, o paralelă pe pământ, un cap pur văzut al Bisericii. În realitate, Hristos este singurul cap al Bisericii, care este în toate părţile ei, şi dumnezeiască şi omenească, cum numai un cap are şi trupul individual al Mântuitorului. Pentru catolicism, Biserica este un organism social opus altor organisme sociale şi luptând cu ele pentru supremaţie în aceleaşi domenii de viaţă şi nu trupul divino-omenesc care se întrepătrunde cu celelalte organisme sociale şi trăieşte pe un alt plan de realităţi. De aici, accentul considerabil ce se pune în catolicism pe organizaţie, disciplină, drept, ca şi când acestea sunt puterile mântuitoare. De altfel, turnarea întregii religiozităţi catolice în noţiuni juridice precise şi în raporturi de drept este şi un efect al raţionalismului catolic.
Un raport de drept e legătura omului cu Dumnezeu în toate stările: primordială, căzută şi restaurată. Un raport de drept presupune răceală, distanţă, conştiinţa exagerată a demnităţii proprii, îndatorirea reciprocă prin servicii. Omul catolic – am spus – e la mare distanţă de Dumnezeu; chiar când Dumnezeu îi trimite îndatorat anumite ajutoare, omul are grijă ca să le ţină separat de ce-i al său, ca nu cumva să se înşele la o eventuală răfuială a socotelilor. Omul pentru sine însuşi n-are, de altfel, lipsă de acest ajutor; el în sine nu poate progresa nici în bine, nici în rău, ci acest ajutor îl primeşte pentru a-şi descleşta fiinţa de ghearele răului şi a-l distruge pe acesta; la catolici se vorbeşte de mântuire şi justificare, ca de-un fapt negativ şi ca de o îmbunătăţire a unor raporturi juridice, la ortodocşi de îndumnezeire sau sfinţire, de schimbarea continuă a omului în sine. La catolici se vorbeşte de întinderea unor colaci de salvare omului înconjurat de valurile răului, la ortodocşi de fuzionarea puterii dumnezeieşti cu fiinţa omenească, care a început să slăbească în tendinţa ei după Dumnezeu. În Ortodoxie, restaurarea în Hristos înseamnă reunire cu Dumnezeu, în lipsa căreia constă răul, în catolicism se menţine mai departe distanţa, dar cele două părţi îşi zâmbesc amical; Dumnezeu ajută omului să scape de-un necaz, omul se achită prin prestaţiunile sale pozitive. Când nu s-a achitat de bună voie, e silit la aceasta, şi dacă aici nu mai e timp, în Purgator.
Nu avem pretenţia să fim compleţi în sublinierea spiritului catolic, pretutindeni unde se găseşte în manifestările acestei confesiuni. Atât cât l-am reliefat, ajunge pentru a stabili raportul între el şi cel ortodox, după ce îl vom reliefa puţin şi pe acesta.
Misticismul şi transcedentalismul Ortodoxiei se manifestă în conştiinţa că Dumnezeu nu e inaccesibil, nu e distanţat de lume, ci în lume, unit cu omul prin Duhul Sfânt, care-i Dumnezeu adevărat, şi deci, mai mult experiat decât dedus, precizat, împărţit şi definit de raţiune. Trecerea din imanenţă în transcendenţă e posibilă şi uşoară, încă trăind în trup, şi transcendenţa se lasă trăită, şi oarecum chiar exprimată prin ceea ce-i este ei caracteristic, fără analogiile empiriei. De aceea, cunoaşterea adevărului (religios) nu stă la capătul unei activităţi intelectuale – aceasta distanţează, limitează şi analogizează adevărul – ci în trăirea în Dumnezeu, într-o viaţă de sfinţenie, care nu pretinde hărţăgos răsplată şi nu-şi accentuează originea în eu, ci găseşte întregul ei rezon de-a fi şi toată mulţumirea în unirea cu Dumnezeu. Raţiunea (ratio) în Ortodoxie încetează de-a fi suprema facultate a omului, care dictează în detalii viaţa lui, construind o etică cu soluţii precise pentru fiecare moment al vieţii; locul ei este ocupat de însăşi viaţa pe care credinţa o îndreptează spre Dumnezeu.
Misticismul ortodox crescut din unirea Absolutului cu Relativul, nu trage linie de demarcaţie între partea văzută şi nevăzută a Bisericii, între omul religios-social şi religios-mistic, dintre care prima parte s-o pună sub stăpânirea ierarhiei (şi-a papei), pe a doua sub a lui Hristos, ci Hristos stăpâneşte în întreagă Biserică, principiul lui personal unic, prezent şi în Dumnezeirea şi în omenirea Bisericii, sau mai bine zis Dumnezeirea care întrepătrunde şi îndumnezeieşte omenescul din ea. Pentru ortodocşi, este absurd ca trupul divino-omenesc al lui Hristos, în care activează Duhul Sfânt, cel cu adevărat Dumnezeu, să fie văduvit de infailibilitate în favoarea unei persoane, ca şi când toată Dumnezeirea Bisericii ar avea reşedinţa şi izvorul în acea persoană. Pentru ortodocşi, infailibilă e numai Biserica în întregimea ei, în conştiinţa ei generală, care cuprinde şi pe-a clericilor şi pe-a mirenilor. Dacă se manifestă prin consimţământul general al ierarhilor, aceasta nu înseamnă că ierarhii sunt în totalitatea lor, luată pentru sine, infailibili, ci hotărârile lor sunt infailibile, numai întrucât reoglindesc şi sunt primite de conştiinţa Bisericii.
*
Confruntând spiritul ortodox cu cel catolic, constatăm, fără a intra detailat în comparaţie, enorma deosebire ce le caracterizează şi deci imposibilitatea de-a le schimba real una cu alta, fără a-ţi altera fiinţa spirituală.
În legătura aceasta de idei să răspundem la două obiecţii ridicate de dl. Iosif Frollo, care par a stârni grave nedumeriri.
Cea dintâi obiecţie a d-lui Frollo era formulată în întrebarea: cum, o religie nu se poate întinde la toate popoarele? Dar uite, catolicismul se predică în Africa şi Extremul Orient, şi afară de aceea, Domnul a destinat creştinismul tuturor popoarelor.
Da, catolicismul se predică de vreo 600 de ani în Extremul Orient, aşa cum s-a predicat la germani, anglo-saxoni şi printre popoarele ortodoxe. Rezultatul? Sau o rezistenţă permanentă, sau o convertire, când interesul central s-a mutat de pe latura religioasă pe cea politică. În orice caz, catolicismul n-a pătruns în sângele popoarelor amintite şi la momentul oportun au arătat-o, scuturând un jug extern. Foarte curios, catolicismul n-a pătruns decât în sângele a două, trei popoare care s-au născut cu el. N-a realizat nicio convertire reală.
Că Domnul a destinat creştinismul tuturor popoarelor pământului? Da, dar creştinismul şi nu catolicismul! Dar creştinismul adevărat, cel genuin, al Evangheliei şi al Tradiţiei nefalsificate, este astfel însuşit, fiind de la Dumnezeu, ca să se poată întinde la toate popoarele, când Dumnezeu va vrea. Să ne explicăm. Catolicismul a deviat mai ales prin scolastică, creştinismul pe o singură latură, pe care a exagerat-o până la întunecarea totală a celorlalte. Şi-apoi a prezentat aspectul acesta unilateral şi greşit al creştinismului, ca fiinţa lui adevărată, pretinzând pe seama lui universalitatea. Catolicismul ar fi acceptat pretutindeni, când raţionalismul lui s-ar ocupa numai de cunoaşterea naturii, când ar fi o metodă de cunoaştere a naturii. Fiind însă vorba de raportul între om şi Dumnezeu, tocmai pentru că e raţional, nu poate fi primit, întrucât, pe de o parte, orice interpretare raţională a domeniului transempiric e susceptibilă de contestaţii şi, în al doilea rând, oricare interpretare raţională e exclusivistă şi precisă, încât nu mai lasă loc niciunei alte interpretări. Şi apoi, fiindcă o religie raţională omoară religia trăită, nu e religie. Catolicismul afirmă că o religie poate fi uşor schimbată cu alta, întrucât schimbi o teorie cu alta, o sumă de adevăruri cu alta, dar uită că religia nu e o teorie, ci un mod de-a fi, şi chiar când ar fi teorie, când ia respectiva teorie în serios nu se poate să nu producă schimbări serioase în fiinţa ta, măcar în sens negativ. Chiar primind catolicismul – teorie, fiinţa etnică a unui popor tot se alterează, dacă ia această teorie în serios, măcar în sensul că va fugi şi va bagateliza momentele în care se simte unit cu Dumnezeu.
Acestea sunt motivele pentru care nu poate ajunge catolicismul nicicând universal.
Universală va putea ajunge numai o religie care afirmă unitatea lui Dumnezeu cu omul, această unitate putând fi nuanţată la infinit, după originalitatea fiecărui popor. Creştinismul tinde la un universalism variabil, la o unitate în varietate, care este o lege universală, şi nu la un universalism abstract, căruia să-i fie jertfită multilateralitatea. Singura condiţie ca un popor să-şi însuşească real o religie, este ca să poată frământa cuvântul propovăduit în experienţe proprii şi să-l proiecteze într-o lumină original colorată. Creştinismul la început e diamantul incolor care cuprinde în sine toate culorile, iar creştinismul actualizat e diamantul multicolor.
A doua nedumerire ridicată de dl. Frollo este: schimbarea unei religii e chestie de voinţă. Aşa spune Sfânta Scriptură şi aşa e firesc: mântuirea stă în strânsă legătură cu responsabilitatea. Aşadar, şi primirea catolicismului – chiar dacă e un factor potrivnic naţionalităţii, e chestie de voinţă.
Dar precum nu poţi, oricât ai vrea, deveni ungur get-beget decât în câteva generaţii, deşi vei primi toate medaliile ungureşti pentru străduinţele tale, pentru că eşti cu intenţia ungur, aşa nici catolic nu vei fi decât tot peste câteva generaţii, însă Papa te va acoperi cu toate laudele, chiar dacă pe ascuns te urmăreşte şi te suspicionează în câteva generaţii.
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE
