Din duhul dacilor nemuritori… Alexandru Asmarandei – un an de la marea despărţire!

Exact acum un an…

Alexandru îşi trăia ultimile ore de viaţă…

Avea 39 de ani… Vârsta morții lui Eminescu și a lui Corneliu Codreanu. Strămoșii noștri spuneau că cel ce moare tânăr li-i drag zeilor. Într-un fel, din anumite puncte de vedere, a muri tânăr poate fi un privilegiu. Poate de aceea dacii – pe care Alexandru îi iubea și-i urma cu atâta credință – alegeau pe cei mai vrednici din tinerii lor pentru a-i trimite solie zeilor.

Camaradul, prietenul şi fratele nostru, se bucura pentru ultimele sale ceasuri de a fi împreună cu logodnica sa şi camarazii săi. Vesel mereu, purtînd pe faţă acelaşi tonus sufletesc robust, expresie a spiritului românesc ce-l stăpânea în toată fiinţa lui, pleca pe vremea asta de la mănăstirea Petru Vodă, unde mersese cu camarazii săi într-o tabără de muncă voluntară, scoborându-se acum pe văile Bistriţei spre Piatra Neamţ, oraşul natal, spre a-şi vedea – o, Doamne! – pentru ultima oară mama.

Starea de optimism şi voie bună ce o revărsa din sufletul său luminos asupra celor din jur trebuie să fi dominat aceste ultime ore din viaţa sa scurtă.

Ultimile fotografii cu Alex Asmarandei îl surprind pe acesta, cu camarazii și logodnica sa, Liuba, în Piatra Neamţ, la monumentul lui Ştefan Vodă şi în alte locuri de memorie identitară a neamului românesc.

Apoi a urmat calea de întoarcere spre Bucureşti, de fapt cale fără de întoarcere pentru el, pentru frăţiorul nostru. Şi cumpăna frântă de la hotarul dintre judeţe, piaza rea ce veghea locul rău ce va trebui vegheat de-acum grabnic de o cruce care să-i dezlege blestemul bradului frânt înainte de vreme. Calea Robilor, căci de veţi avea curiozitatea să suprapuneţi direcţia acestui străvechi drum între voievodate cu harta Căii Lactee, veţi vedea că aceasta este direcţia drumului celest ce veacuri la rând a servit românilor robiţi de întoarcere nocturnă din robiile stepelor calmuce.

A urmat acea clipă nefastă, acea ieşire din timp preţ de cîteva secunde, ieşire din care doar patru din cei cinci aflaţi în automobil s-au mai întors definitiv. Şi aceia răniţi, cu oase frânte şi organele interne zdrobite.

Nu ştim dacă la nunta aceasta mare şi cea din urmă, a lui Alexandru, a căzut o stea, dacă vor fi fost de faţă Soarele şi Luna, dacă păsări au cântat ca lăutari ori brazii au fost nuntaşi. La televizor, reportajele buletinelor de ştiri de la locul accidentului nu au arătat asta. Dar spun bătrânii din preajma Sascutului că uneori, noaptea, o stea însângerată tânjeşte molcom peste cumpene fântânilor.

Şi mai ştiu că am văzut, în zilele ce au urmat, o măicuţă bătrână, cu brâul de lână, plângându-şi feciorul în pacea ţintirimului rupt parcă dintr-o lume cerească, dintr-un deal de lângă satul Veştem.

Acolo îşi va fi aflat camaradul nostru odihna trupească până la învierea morţilor şi judecata de obşte ce va veni.

Şi până atunci, noi vom rămâne să spunem povestea sa neterminată. Pe care va trebui noi s-o sfârşim.

Pentru că el, Alexandru, credea cu toată ființa sa în biruința crezului nostru. De aceea, sufletul său puternic ne cuprindea cu dragostea sa pe toți și toate lucrările noastre. De aceea era prezent în fiecare acțiune a organizației, de aceea era lângă noi să ne ajute în fiecare nevoie, de aceea era prezent mereu la datorie, așa cum a fost și în acea seară nefastă de sfârșit de iulie.

De aceea vom plânge lacrimi de sânge în fiecare seară de 31 iulie, câte zile vom mai avea.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Florin Dobrescu