„În faţa unor fenomene istorice fără sens sau, mai curând, al căror sens ne scapă, recurgerea la fatalism este absolut necesară.”

spunea Lev Tolstoi. Dar oare sa fie asa? Putem accepta fenomenele istorice atat de pasiv? Putem sa ne asumam rolul unei pietre aflata intr-o albie de rau, sau al unui fir de nisip in fata marii?

Au trecut cateva zile de cand m-am intalnit cu un amic, un tip simpatic, optimisit, un tanar tatic si tanar intreprinzator in acelasi timp. Face parte din acea generatie, care a avut posiblitatea de a-si dezvlota creativitatea intr-un mod pozitiv si care isi conduce cu succes propria afacere de ani de zile.

Stand cu el la o cafea, am ajuns in mod inevitabil la subiectul schimbarilor demografice, tot mai evidente in jurul nostru. Am constatat ca si la noi apare acelasi fenomen de fuga al mult prea subtirii clase de mijloc catre periferie si cartierele nou construite din afara oraselor, dar si inmultirea anumitor categorii sociale (si etnice in acelasi timp) intr-un mod ce genereaza ingrijorare. Ingrijorare nu numai din punctul de vedere al cresterii infractionalitatii, dar si din punctul de vedere al solicitarii suplimentare asupra unui sistem de asistenta sociala si asa mult prea incercat.

Optiunile in aceasta situatie sunt destul de putine: reducerea nivelului de asistenta sociala pentru persoanele cu handicap, pentru bolnavii cronici si pentru batrani, reducerea contributiilor catre celelalte asezaminte sociale (orfelinate, camine, etc.), sau cresterea nivelului contributiilor, pentru finantarea acestor sisteme de ajutor social. Ca si crestin mi se pare normal sa ii sustin pe toti cei napastuiti de soarta, indiferent de varsta. Dar ca si contribuabil nu mi se pare normal sa finantez existenta parazitara a unor adulti, care dispun de capacitate de munca, dar nu au chef sa munceasca. Nu mi se pare normal sa le dau de mancare, in timp ce preocuparile lor se invart fie in zona infractionala, fie se ocupa de reproducerea propriei etnii.

Aici m-a surprins opinia amicului meu: El este de parere ca in mod inevitabil, in 50-100 de ani ne vom amesteca atat de bine, incat la nivel planetar va fi o singura rasa, un fel de rasa „gri”. I se parea in regula, ca ne vom pierde specificitatile locale, credinta, traditiile, pentru a deveni membrii rasei „pamantene”. Sa aiba dreptate? Nu ai cum sa nu te gandesti, doar este o varianta a evolutiei. Este oare aceasta directia in care ne indreptam? Si, mai ales, sa ne-o dorim oare?

Sunt convins ca mai marii ONU, FMI, si ale atator alte structuri globaliste s-ar fi bucurat peste masura. Pentru ca acesta este viitorul pe care si-l doresc ei. O singura rasa, docila, indobitocita, controlata de un sistem opresiv planetar, de catre o mica elita de conducatori. Imaginea este cea a unui furnicar, in care unul este in varf, iar ceilalti au dreptul sa il slujeasca.

Mie personal mi se pare o crima. Mi se pare o crima fata de ganditori ca Platon, Aristotel, mi se pare o crima fata de toata lumina reprezentata de civilizatia europeana. Nu ai cum sa nu te gandesti la secolele in care minti precum Da Vinci, in care maini, precum ale lui Michelangelo, decupau forme din neant si ne aratau adevarul, frumusetea. Cum am putea sa abandonam secole de evolutie ale civilizatiei europene, dintr-o simpla atitudine fatalista? Cum am putea sa scuipam pe mostenirea stramosilor nostri?

Iata ca „turcii” sunt din nou la portile „Vienei”. Iata ca civilizatia europeana, civilizatia crestina trebuie aparata din nou. Nu avem dreptul de a abandona aceasta lupta, nu avem dreptul de a ne intoarce fata si a spune „asa a fost sa fie”.

Viitorul este unul european, crestin, alb, sau nu va fi deloc. Viitorul va fi cladit cu arma si cu pana in mana, sau nu va mai exista pentru noi.

Sursa: http://agonia-natiunii.info