TRICOLORUL ROMÂNESC: MĂRTURIE A VECHIMII Şi DĂINUIRII NEAMULUI NOSTRU

Cele trei culori ale drapelului românesc – roşu, galben şi albastru – sunt de origine străveche, iar reunirea lor pe stindardul naţional are adânci semnificaţii istorice, exprimând dăinuirea noastră neîntreruptă pe aceste locuri în care ne-am plămădit ca popor, legăturile permanente între românii de ambele versante ale Carpaţilor, idealurile de unitate şi independenţă nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existenţe.

Mihail Kogălniceanu şi generatia sa primiseră tricolorul, prin tradiţie de la străbuni şi o dată cu el şi explicaţia însemnătăţii pentru toti românii. Este, deci, fără îndoială că în perioada modernă s-a păstrat o tradiţie mai veche, din bătrâni, a tricolorului. Dar unde se află izvorul de la care porneşte tradiţia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacice, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul roman Justinian (527 – 565) cu prilejul fixări teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie română, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: „Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)”.

Se ştie că armatele lui Justinian, urmărind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord – vest de la vandali, Italia de la ostrogoţi, sudul Spaniei de la vizigoţi, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa şi Dunărea de jos, întinzându-şi stăpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia şi Muntenia. Imperiul roman de răsărit era exprimat prin prezenţa pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpaţilor, cât şi a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur că tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile primului mileniu.

Transmise din generaţie în generaţie, ele dovedesc, împreună cu celelalte mărturii de cultură materială, statornicia românilor, rezistenţa lor în faţa vremurilor şi a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptă pentru afirmarea idealurilor de unitate şi independenţă.

Puternic legaţi de tradiţiile şi marile virtuti ale înaintasilor, românii au păstrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristică, vechile culori ale Daciei Traiane (roşu, galben, şi albastru), dar obligaţi să trăiască timp îndelungat despărţiţi în trei principate – Moldova, Muntenia şi Transilvania -, ei au făcut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimii şi dăinuirii lor pe pământul strămosesc, pe care nu l-au părăsit niciodată, iar din reunirea acestora pe acelaşi drapel, adică din tricolor, simbolul unor grele şi necontenite eforturi pentru realizarea unităţii naţionale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, şi Sf. Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare roşie. Făurit de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea ţării, care a preluat culoarea roşie, transmisă de tradiţie, din vremea Daciei, el a fost păstrat identic de urmaşii săi în domnie.
în Muntenia, steagul cel mare al ţării pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben – auriu, având la centru o acvilă neagră, stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală roşie. Acelasi stindard e menţionat – fără să fie şi descris – de două ştiri de origine poloneză, din 19 şi 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai şi Movilă.

Acest steag cu câmpul galben, ce „era foarte vechi şi privit de români ca sfânt”, după cum precizează acelaşi Spontoni, fusese „semnul şi marca cea mai importantă a Ţării Româneşti” sub Neagoe Basarab (1512 – 1521) şi Vlad Tepeş (1456 – 1462) şi îl însotise pe Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) şi pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de bătălie fiind cu siguranţă o moştenire de la Basarab cel Mare (1317 – 1352), care-l primise, La rândul său, prin tradiţie, din vremea Daciei şi-l păstrase la întemeierea ţării, ca simbol al legăturilor cu înaintaşii.

Datorită asupririi naţionale la care au fost supuşi de stăpânirea maghiară şi apoi de cea austro – ungară, români ardeleni deşi constituiau majoritatea populaţiei şi erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea să-şi aleagă singuri culoarea drapelului şi n-au fost reprezentaţi printr-un simbol aparte pe steagul şi stema principatului, nici în evul mediu şi nici în epoca modernă. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru – azur (cer), moştenită din vremea Daciei, pe care, dacă n-au putut s-o impună pe însemnele ţării, datorită împrejurărilor vitrege ale istoriei, au păstrat-o pe stemele de familie şi au transmis-o, astfel, din generaţie în generaţie, ca expresie a vechimii şi înfrăţirii lor cu glia străbună.

În sprijinul celor de mai sus, mentionăm că în perioada dominaţiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor saşi şi unguri au în majoritatea lor culoarea roşie, cele date familiilor de origine română sunt în exclusivitate de culoare albastru – azur (cer). În colecţia heraclitică J. Siebmcher, de pildă, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar, pe lângă armenii, maghiare, săseşti şi secuieşti, peste 500 de steme ale familiilor nobile româneşti, care se prezintă sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), oşteni călări sau pedeştri, înarmaţi cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum şi felurite animale şi diverse alte însemne.

De altfel, culoarea albastră a fost introdusă şi pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia şi Moldova, tocmai pentru a desemna deţinerea unor posesiuni în Transilvania şi, totodată, legăturile existente în evul mediu între ţările române. În stema familiei Văcărescu, de exemplu, apare ca o dovadă a apartenenţei districtului Făgăraş la Ţara Românească, o cetate crenelată, având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru.

Adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul – azur al românilor transilvăneni, reprezintă o singură ţară, alcătuită din provinciile ei Moldova, Muntenia şi Transilvania şi un singur popor. Nu mai încape nici o îndoială că la acest adevăr se gândea Mihail Kogălniceanu când spunea, în 1867, că tricolorul românesc înseamnă „neamul nostru, din toate ţările locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel şi când s-a înfăptuit acesta? Cercetarea istorică ne conduce, cum e şi firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al ţărilor românesti, care a întrunit sub sceptrul său, în anul 1600, stăpânirea Munteniei, a Transilvaniei şi a Moldovei.

Călăuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducător, care se intitula „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tării Românesti şi Ardealului şi a toată Tara Moldovei”, a făurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate româneşti, care de la el a devenit simbolul unităţii noastre naţionale.

Această constatare se bazează pe cercetarea diplomelor şi a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat, potrivit obiceiurilor vremii, după bătălia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât şi nobililor români şi unguri din Transilvania care i s-a alăturat. Pe diploma acordată lui Preda Buzescu, de pildă, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stă o coroană antică, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului şi de sub coroană iese o flamură cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvăneni), galben la mijloc (steagul românilor munteni) şi roşu la stânga (steagul românilor moldoveni).

Biruinţă temporară din punct de vedere politico – militar, izbânda lui Mihai avea să dureze, însă, în planul conştiinţei naţionale. Cei ce şi-au asumat după Mihai conducerea ţărilor române au căutat, în funcţie de împrejurările istorice, să-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc făurit de el a fost păstrat cu sfinţenie secole de-a rândul şi transmis din generaţie în generaţie, întruchipând până azi idealul de peste veacuri al unităţii tuturor românilor.

În perioada de după Mihai Viteazul, datorită stabilitătii interne, Tara Românească va continua să îndeplinească rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare şi al unităţii româneşti. De aici vor porni cele mai multe iniţiative atât pe plan politic, cât şi spiritual. Faptul s-a reflectat şi pe tricolor, unde culoarea galbenă, reprezentându-i pe românii munteni, este asezată la mijloc, fiind încadrată, de-o parte şi de alta, de culoarea roşie şi de cea albastră, atestându-se şi în felul acesta că unirea tuturor românilor s-a făcut având Tara Românească, cu capitala ei Bucureşti, drept centru de activitate şi realizare a unitătii nationale.

Înfăptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de voinţă al întregii naţiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generaţii de înaintaşi şi, în acelaşi timp, temelie pentru cucerirea independenţei şi desăvârşirea statului naţional unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominaţie străină, trebuie întărită printr-o serie de reforme largi şi radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istorică de a da viaţă cerinţelor legate de consolidarea statului naţional. Domnul Unirii a initiat un vast program de măsuri care au modificat structural aspectul societătii româneşti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficială a tricolorului ca drapel naţional al Principatelor Unite.

Adoptarea tricolorului căpăta în noile condiţii sensuri mai adânci, care aveau să fie exprimate de însuşi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul ţinut cu ocazia înmânării noilor drapele unităţilor militare: „Steagul e România, acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii noştri şi unde se vor naşte copiii voştri… Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!”

El avea însă culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc şi albastru jos.

Prin Constituţia din 1866 şi prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 şi 1872 s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile aşezate vertical, în ordinea albastru alături de hampă, galben la mijloc şi roşu la margine „flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din feţe stema ţării”.

Tricolorul, astfel instituit, avea să triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga naţiune, a proclamat independenţa noastră de stat. Că independenţa de stat a fost gândul ce domina cugetele şi simţământul ce încălzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile măreţe. Un întreg popor a acţionat ca un singur om însufleţit de o unică hotărâre, să-şi cucerească neatârnarea. Statul român şi-a cucerit independenţa deplină prin sângele ostaşilor săi, alături de care s-au jertfit şi fraţii lor din teritoriile aflate sub stăpânire străină, veniţi să lupte sub stindardul tricolor al ţării în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independenţei de stat a României a dat un puternic imbold mişcării de eliberare naţională a românilor din Transilvania, constituind o premiză importantă a desăvârşirii unificării naşional statale, ce se va înfăptui la 1 Decembrie 1918.

În acea memorabilă zi, seminţia lui Decebal şi-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenită neîncăpătoare. Îndreptându-se din toate părţile şi de pe toate văile Transilvaniei spre cetatea Albei, pe jos sau călări, cu trenurile şi căruţele, asemenea fluviului care îşi adună apele din vărsarea râurilor într-o singură matcă, miile şi zecile de mii de români, îmbrăcaţi cu cele mai frumoase straie naţionale, purtând steaguri tricolore din pânză de casă şi citind „Deşteaptă-te române” şi „Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit să afle, prin glasul autorizat al aleşilor lor, supremul testament al tuturor generaţiilor multimilenarei noastre istorii, proclamarea libertăţii lor naţionale, dreptul lor de a trăi liberi şi demni pe străvechiul lor pământ, de a aşeza temelii trainice unităţii lor naţional statale.

Au venit, de asemenea, şi cei de altă naţionalitate, pe care soarta îi aşezase alături de ei, animaţi de dorinţa de a clădi împreună un viitor mai bun pentru toti fii acestui pământ, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect şi colaborare reciprocă.

Erau acolo, aievea coborâţi parcă de pe columnă, din hrisoave, peceţi şi steme, plăieşii lui Ştefan, moşnenii lui Mihai, moţii lui Horea şi ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptătorii paşoptisti, făuritorii Unirii de la 1859 şi dorobanţii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea şi era ferm hotărât s-o înfăptuiască. Tricolorul românesc păstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul şi Avram Iancu, s-a înăltat demn în acea zi, îndemnându-i pe românii din cele patru zări să se unească spre a putea birui în lupta lor dreaptă. Un vis de veacuri biruise. Aşteptată şi pregătită de lucrarea multor generaţii, era firească venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtită, prin voinţa şi puterea poporului, cu spiţa dreptăţii spre viitorul demn al neamului românesc.

Sursa: http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.ro