Mă întreabă F.B.: la ce te gândeşti? Ma gândesc la cum am ajuns pana aici la vârsta asta şi cam care au fost resorturile ce m-au adus în punctul de faţă. Dar peste toate, mă gândesc la cei care au avut cuvântul decisiv de spus în tot drumul, de atunci şi până în prezent. Sunt nişte oameni simpli, care mi-au marcat tot restul vietii cu o bunavointă de sfinţi şi despre ei vreau să vorbesc. Sunt bunicul şi bunica mea, cei ce m-au crescut în nişte vremuri şi în nişte condiţii a căror amploare de abia acum, la o oareşce maturitate le-am inteles.
Bunicul meu s-a nascut in 1907 (la rascoală, precum glumea) intr-o familie gălăţeană de comercianţi ce îşi aveau prăvălia în cartierul arondat portului. De tânăr a dovedit că a venit pe lume cu o zestre fizica de invidiat. Putea ridica greutăti enorme şi-i răpunea pe toti boxerii şi luptătorii de pe la bâlciurile ce veneau în mahala. Asta însa nu l-a împiedecat să absolve cel mai bun liceu al oraşului, devenind functionar. Şi tot de tânăr s-a implicat cu tot sufletul în lupta naţională. A devenit şeful Corpului Muncitoresc Legionar din şantierele navale gălăţene. De aici mai târziu s-a tras tot chinul vieţii ulterioare.
Bunica s-a născut într-unul din cele mai mari şi bogate sate de răzesi din zona Covurluiului, Cudalbi, dintr-o familie de producători viticoli. A terminat Notre Damme de Sion, un colegiu de unde a ieşit maestră de croitorie. S-au cunoscut de mici pentru că bunicul se aproviziona cu vin de la parinţii dânsei, iar cand a crescut ea mare s-a considerat ca ar trebui consfinţită o legatura între familii prin căsătoria lor.
Drama incepe dupa razboi cand comuniştii proaspăt instalaţi în ţară consideră că reprezintă o familie de duşmani ai poporului şi în consecinţă, bunicul primeste o condamnare de 25 de ani de muncă silnică şi alte cateva pedepse.
Jilava, Aiud, Uranus, Galati, Salcia sunt nume de o snistră rezonanţă în lumea gulagului romanesc, locuri pe unde şi-a trăit maturitatea.
In timpul detenţiei lui, acasă, bunica e obligată să divorţeze şi are interdicţie de a munci sau a fi ajutată de cineva. Avea şi două fete mici, mama mea şi mătuşa. A lucrat ca spălătoreasă de vase la cantina şantierului naval şi ca femeie de servici la barăcile de hamali; maestra care facuse scoala în franceză şi le învatase româneşte pe fetele din Basarabia.
1964 amnistia condamnaţilor politic. Se intoarce bunicul, nu-şi recunoaşte proprii copii care între timp crescuseră şi nici ei nu stiau cine e omul slab şi trist care arăta cumva ca tatăl din poze. Li se ia casa personală şi sunt trimişi în chirie. Fetele sunt date afară din liceul de muzica pentru că sunt copiii dusmanului poporului. Trebuie neapărat să precizez că un colectiv de parinţi evrei a propus asta.
Anii 70 au mai ameliorat situaţia şi tocmai hop, am aparut şi eu. Între timp fetele au devenit profesori, medici, apreciati dar tot cu ameninţarea deasupra capului.
Se face că ai mei nu au putut să mă ţina şi iată-mă ajuns să fiu crescut de „duşmanii poporului” în cel mai pur şi creştinesc mod românesc. Incurajări la citit şi învăţătură şi suportul secret al bunicului în ramura de sport aleasă de mine, boxul. Ceilalti nu voiau să audă de asta. ,,Noi te-am crescut şi ei te bat, mama…”
Securistul care venea aproape săptămânal chiar l-a întrebat pe bunicul meu daca ma pregăteşte să ajung ,,bandit”. El mă pregatea să ajung un bun român defapt.
Şi uşor, uşor s-au insinuat în sufletul şi mintea mea dragostea de ţară şi Dumnezeu şi acum cand mă întâlnesc cu foştii deţinuţi şi bandiţi, în fiecare văd icoanele celor doi care mi-au arătat simplu ce înseamnă să fii om. La asta mă gândeam.
Am scris toată povestea asta pentru ca cei ce o vor citi să îndrepte un gand bun şi curat familiilor lor, parintilor, neamului şi lui Dumnezeu!
Mă mai gândeam că e Ziua Drapelului şi zic din toată inima Doamne, ajută-i pe Romani!
