Ce au în comun Dr. Victor Frankestein, omul de ştiinţă din romanul horror scris de Mary Shelley, şi cei care au gândit şi implementat moneda euro? Răspuns: şi unul, şi ceilalţi au creat monştri distructivi.
Euro poate fi numit “monedă” în aceeaşi măsură în care monstrul creat de dr. Frankenstein putea fi numit “om”. Iar asemănările cu articolul de mai jos nu sunt deloc superficiale. Asta deoarece guvernele nu sunt numite pentru a crea nici bani, nici alte fiinţe umane. Ambele vin pur şi simplu de la sine, arată Forbes.
În cazul banilor, aceştia se dezvoltă pe piaţă ca răspuns la nevoia creării unui mediu de schimb pentru bunurile economice. Preţul arată cât de mult sau de puţin valorifică oamenii un anumit produs. Ar fi prea complicat să exprimi preţul laptelui, de exemplu, în valoarea porumbului, a merelor, a unei tunsori, unei mese la restaurant etc, aşa că societăţile trebuie să pice de acord asupra bunului economic cel mai convenabil şi mai acceptat, alegându-l astfel ca numitor comun al preţurilor: banii.
Istoric vorbind, cel mai adesea oamenii au ales aurul sau argintul ca monedă de schimb. De ce? Mai întâi pentru că oamenii preţuiesc aurul şi argintul indiferent că acesta este folosit ca monedă de schimb sau nu. Apoi, aceste metale au un avantaj de la natură: sunt durabile, portabile şi se pot diviza. În al treilea rând, este simplu să standardizezi calitatea fiecărei unităţi.
Tendinţa continuă a guvernelor de a acumula tot mai multă putere îi obligă pe lideri să stabilească un monopol asupra banilor, având în vedere că “banii înseamnă putere”. Pentru a uşura felul în care un guvern poate cheltui bani (respectiv, prin care poate deveni mai puternic), forţele supreme au înlocuit moneda de schimb obişnuită (ex: metalele preţioase) cu bani de hârtie sau, în era digitală, cu unităţi virtuale stocate pe un card. Procedând astfel, guvernele şi băncile centrale au distrus sensul originar al banilor, aceştia fiind iniţial cel mai cunoscut bun de consum dintr-o societate, independent faţă de autoritatea guvernamentală.
Conceptul originar al banilor (“bani” în sensul plătirii produselor cu metale preţioase, de exemplu) poate fi asemănat cu un stejar gigantic, care stă bine înfipt în pământul deciziilor economice pe care le luăm în fiecare zi. Reprezintă o parte organică, naturală a ecosistemului economic. Atunci când guvernele înlătură acest concept, oamenii pot continua din obişnuinţă să îi folosească drept mediu de schimb. Legile actuale îi obligă însă să folosească banii de hârtie. La suprafaţă, nu pare să se fi schimbat nimic. Însă sub această aparenţă, stejarul metaforic care simboliza banii a fost rupt din rădăcini. Încă de când moneda de schimb reală a fost înlocuită de echivalentul ei pe hârtie, acest copac a început să putrezească pe interior. Într-un final, se va prăbuşi sub greutatea vreunei furtuni financiare sau politice.
Euro este mai îngrozitor şi mai periculos decât orice monedă printată. Astăzi, dolarul este ca un stejar impunător pe dinafară, dar găunos pe dinăuntru. Majoritatea substanţelor sale au fost consumate de crearea prea multor bani printaţi, situaţie care a dus la inflaţie. Dolarul încă mai reuşeşte să servească drept mediu de schimb, chiar dacă abia mai poate sta în picioare, însă se menţine doar pentru că guvernul american îl sprijină necondiţionat.
Desigur, pe măsură ce tot mai mulţi oameni îşi vor pierde încrederea în puterea financiară a Unchiului Sam, dolarul va intra în colaps la un moment dat. Dar deşi dolarul este într-o stare jalnică, euro este şi mai rău, deoarece nu există nicio ţară care să sprijine necondiţionat moneda. 17 state folosesc euro şi una e mai îndatorată ca celalaltă. Care guvern din acestea are suficiente resurse economice pentru a finanţa băncile aflate cu un picior în groapă şi pentru a alimenta trezoreriile falimentare?
Întorcându-ne la metafora copacului, moneda euro a fost alcătuită din 17 ramuri diferite. Euro nu a avut rădăcini. Nu a evoluat în mod natural. Trunchiul său a fost alcătuit din marca germană, francul francez şi lira italiană, ramurile sale principale din peseta spaniolă şi guldenul olandez, iar ramurile mai mici din monedele mai puţin dezvoltate precum drahma grecească sau scuzii portughezi. Aţele care au legat laolaltă toate aceste componente nu au constat decât în minciuni şi promisiuni goale. Au existat angajamente solemne – de mult încălcate şi uitate – că datoriile şi deficiturile nu vor ajunge niciodată, dar niciodată la nivelurile pe care le-au depăşit, de fapt, de mult timp. Experţii care au creat conceptul monedei euro au fost naivi să creadă că politicienii democraţi – forţaţi să denatureze nişte principii economice sănătoase de dragul obţinerii voturilor care să îi menţină la putere – vor avea onoarea şi capacitatea de a menţine disciplina fiscală.
Moneda euro este un copac monstruos sortit să fie făcut bucăţi sub forţa uraganelor economice. La fel ca în piesa lui Jean-Paul Sartre, “Fără ieşire”, oamenii care folosesc euro sunt prinşi în capcană. Ori ţările-membre vor renunţa la euro, caz în care băncile, guvernele, afacerile şi oamenii vor trece printr-o perioadă de secetă financiară cruntă, ori se vor îndrepta către o uniune fiscală în care Germania, Finlanda şi cele alte câteva economii mai stabile vor fi strivite sub greutatea insuportabilă a finanţării băncilor tuturor ţărilor falimentare.
Nu se ştie cât de mult va mai dura acest dans macabru al unui euro frankensteinian. De fiecare dată când citim despre încă un împrumut de zeci sau sute de miliarde de euro, ne întrebăm oare de unde vin totuşi aceşti bani? Nu vin din economii. Nicio ţară europeană nu are atât capital. Moneda euro, la fel ca toţi banii printaţi, este creată din nimic. Într-un final, vor exista atât de mulţi euro, încât fiecare, luat individual, nu va mai valora nimic.
Tragedia euro este că acest monstru a fost produs pentru o cauză nobilă: să creeze o monedă internaţională care să uşureze şi să promoveze comerţul internaţional. Ironia monedei euro este că Europa a mai avut o monedă similară acum un secol: standardul în aur. Însă şi omul modern vrea să-şi facă damblaua, aşa că eurocraţii au încercat să creeze o monedă care să ofere avantajele aurului, fără a impune însă şi disciplina aferentă. Aceştia află acum pe pielea lor că nu există “bani magici”. Singura soluţie este cea pentru care nu sunt pregătiţi: să trăiască cu propriile mijloace şi să accepte disciplina aferentă conceptului autentic de bani, respectiv aurul. Plătesc un preţ groaznic pentru că au adoptat o monedă-Frankenstein în locul unei monede adevărate.
Sursa: http://www.money.ro
