Rinocerii din campania electorală

“Ordinea nu trebuie să fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea în afara adevărului, e dezordine. La germani e o ordine pe care nu o simţi. Chiar cînd vezi un poliţist, ca o statuie, pe stradă, el nu-ţi apare coercitiv, ci regulator.”
Petre Ţuţea

Noaptea de 2/3 iunie 2012, ora 02.30. Discutam cu al şaptelea echipaj de poliţie pe seara aceea. Însoţiţi de încă doi colegi care au ajuns şi ei la locul odioasei noastre crime într-o Dacia 1310 şi îmbrăcaţi în civil, cei doi oameni ai legii ne explică funcţionarea democraţiei în România.
– Pune afişul şi-ţi dau amendă.
– Domnule, sunt 18 partide şi doar opt panouri la fiecare locaţie!
– Nu mă interesează. Te văd că pui peste altcineva, te sancţionez.
– Haideţi să vă arătăm că am pus primii şi ne-au fost acoperite afişele!
– Dom’ne, nu mă interesează, dacă pui peste altcineva, iei amendă.

Ce se întâmplase? Simplu. Ca nişte agitatori fascişti ce suntem, am comis crime împotriva umanităţii. Mai precis, am participat la campania electorală. Campania asta electorală în România trimite extraordinar la „Rinocerii” lui Ionesco. În piesa respectivă, oamenii încep să devină rinoceri. Până când bietul nefericit (sau bieţii nefericiţi, că eram vreo 4 băieţi) care trebuie să înfrunte fenomenul se trezeşte singur, înconjurat de rinoceri, departe de orice altă fiinţă umană.

Cam asta ar fi campania la români. Un soi de pendulare nevrotică între lipitul afişelor şi discuţiile cu poliţia. Tiparul e simplu: ajungem la locaţia afişelor, începem să punem şi noi câte un afiş pe fiecare panou, conform legii, vine echipajul cel mai apropiat, ne legitimează. Din ce ne-a spus un echipaj mai înţelegător, din zona Bartolomeu, se pare că domnii de la Poliţie sunt puşi acolo tocmai ca să asigure buna funcţionare a demersurilor din campanie, adică să nu se ia la bătaie băieţii plătiţi de partidele mari să le lipească afişele. Trebuie să recunoaştem că, din ce am văzut, conflictele ar putea apărea.

Revenind, însă, la oile noastre: Cum se traduce expresia „a asigura buna funcţionare a demersurilor electorale” în româneasca vorbită de noi, muritorii de rând? Din nou, simplu. Pui un afiş pe panoul gol în prima zi de campanie. Un partid parlamentar rupt din FSN (oricare din ele) vine şi pune peste tine. Depui o sesizare la Biroul Electoral Local. Evident, nu e de competenţa lor, ci a Poliţiei. Îţi zic să aştepţi soluţionarea şi să pui un afiş pe fiecare panou. Faci asta. Poliţia te opreşte de două ori pe oră. Le spui că ţi-a fost acoperit afişul. „Dom’ne, nu mă interesează, dacă pui peste altcineva, iei amendă.” Poliţia te trimite înapoi la Biroul Electoral. Mulţumeşti tovarășilor care te-au lămurit cum funcţionează democraţia asta abstractă, te duci acasă şi preaslăveşti orânduirea socialistă.

Lăsând totuşi gluma la o parte: cea mai ignorată lege din România, Constituţia, spune la articolul I, punctul 3: „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.” Pluralismul politic este evident îngrădit prin interdicţia aceasta de a ne desfăşura campania fără a fi hărţuiţi, în condiţiile normale, specifice statului democratic de drept, ce se vrea a fi România. Cât despre dreptate, e interesant cum, de la începutul campaniei, nu am văzut niciodată un echipaj de poliţie legitimând pe altcineva, dar am văzut angajaţii celorlalte partide rupând afişe. O mostră de dreptate puteţi găsi şi în aceste poze.

Aşa că îmi pun din nou nişte întrebări serioase: Care este scopul acestei hărţuiri din partea Poliţiei? Care sunt criteriile de care ţine aceasta cont? Cum se face că, acolo unde am întâlnit angajaţii altor formaţiuni, poliţia fie nu erea prezentă, fie ne evita deliberat (Cazul Metrom, unde doi ofiţeri se plimbau efectiv pe lângă noi, urmărindu-ne. Măcar au răspuns la bună seara).

Cum au reuşit oamenii care trebuiau să fie garanţii libertăţii mele, cel puţin la nivelul ăsta redus, la nivel de stradă, să se transforme într-un organ al represiunii?

Am lăsat, însă, două întrebări şi povestioarele lor aferente pentru sfârşitul acestui articol, pentru că prefer să închei pe un ton vesel.

Prima: Zona Primăriei Braşov, în jur de ora 23.00. Suntem opriţi de un agent de poliţie. Prezentăm buletinele, după care urmează discuţia:
– Deci, care-i logica, de ce lipiţi câte un d-ăsta pe panou?
– Aşa prevede legea (iar daca sunt ocupate ni s-a recomandat de la Biroul Electoral să lipim peste)
– Deci, dom’ne, deci legea zice că n-ai voie să lipeşti peste alţii.
– Aceeaşi lege trebuie să îmi garanteze dreptul de a lipi undeva. Sunt în campanie, şi am și eu dreptul să-mi lipesc afișele.
– Dom’ne, deci eu o să vă iau datele, şi în funcţie de ce zic şefii mei, s-ar putea să vă întocmesc proces verbal.

După o jumătate de oră, eram încă acolo, aşteptând ca bunul dislexic (pentru că în Poliţie doar o dislexie subită poate explica de ce ar dura 30 de minute copierea a trei nume şi a CNP-urilor lor respective; eu, unul, chiar nu pot să găsesc altă explicaţie; analfabetism? să fim serioşi) să îşi termine atribuţiile pentru care e plătit din banii publici.

Dacă cineva din cadrul Poliţiei Braşov va citi vreodată aceste rânduri, îl rog din suflet să îmi răspundă la următoarele întrebări:
1. De ce a durat atât de mult legitimarea aia? Nu de alta, dar chiar aveam chestii mai bune de făcut; şi
2. Dvs. aveţi criterii de angajare? Dacă da, care sunt?

Voi cicliciza, terminând cu începutul. Noaptea de 2/3 iunie 2012, ora 02.30.

„Dom’ne, nu mă interesează, dacă pui peste altcineva, iei amendă. De ce lipiţi la ora asta? Aveţi hârtie de la partid? De la ce partid sunteţi?”
Aici iese la iveală o tipologie tare frumoasă, cea a poliţistului educat în comunism. Să facem nişte comparaţii cognitive. Adică, să traducem puţin ce trece prin mintea poliţistului:
„Pui peste altcineva, iei amendă.” – „Eşti duşman al poporului, te usuc în bătaie.”
„De ce lipiţi la ora asta?” – „Tov., de ce nu sunteţi în pat la ora asta?”
„Aveţi hârtie de la partid?” – „Sunteţi membru de partid, nu?”
„De la ce partid sunteţi?” – „Eşti duşman al poporului, te usuc în bătaie.”

Am dori să vă putem prezenta şi numele agenţilor constatatori, ale nesfârşiţilor agenţi constatatori, măcar pentru a indica apartenenţa liniilor de dialog din acest articol (deşi, sincer, cred că cuvintele vorbesc de la sine). Din nefericire, nici un agent al Poliţiei Române nu s-a prezentat seara trecută. Nu că am fi avut dreptul la asta. Trist este că acest comportament de supraveghere al anumitor locaţii, cu o intenţie bine determinată, va continua, ba mai mult, se va intensifica pe măsură ce campania se va apropia de sfârşit.

Aşa că, în timp ce democraţia va constata că e ora ei de culcare, şi mânată de mâna purtătoare de baston, se va arunca, ingenuă, în braţele somnului, îmi voi încuia uşa apartamentului, voi da drumul la televizor, şi voi aştepta, ca în piesa lui Ionesco, să devin şi eu rinocer.

Horia Marchean