Lacrima din ochii eroului care se stinge în uitare, ne obligă!

Sâmbătă 26 mai, în Ţara Oltului, leagănul rezistenţei anticomuniste, la iniţiativa camaradului Cătălin Beltechi, membrii făgărăşeni şi braşoveni ai Partidului „Totul Pentru Ţară” au parcurs itinerariul unui drum iniţiatic, deopotrivă cu un pelerinaj, activitate ce nădăjduim că va deveni tradiţie. A avut loc înmânarea unor distincţii luptătorilor şi familiilor luptătorilor din rezistenţa făgărăşană, concomitent cu reculegerea la mormintele celor adormiţi şi la troiţele ridicate în memoria unor personaliţăţi marcante ale luptei anticomuniste. Implicaţi direct în luptă sau piloni în reţeaua de sprijin, toţi aceşti români au scris cu sânge şi lacrimi epopeea unei Românii înfrânte, dar demne.

Primind binecuvântare de la stareţul Mânăstirii Brâncoveanu, căruia i-a fost înmânată prima distincţie, grupul a pornit spre piscurile României demne, casele partizanilor. Cei care au binevoit a primi umilul semn de recunoştinţa au fost: partizanul Dumitru Moldovan din Lisa; familia lui Jean Pop, cunoscut ca Fileru, din acelaşi sat; soţia preotului Ioan Năftănăilă din Breaza; Valeriu Pop din Berivoi, închis pentru că a dat mâncare partizanilor; fostul deţinut politic Simion Ghizdavu şi Cornea Dorel, din Ileni; din Râuşor, soţia preotului Victor Dâmboiu şi vărul lui Toma Pirău; mândreanul Ion Roşca, fost deţinut politic; Ion Iilioiu din Făgăraş, ultimul supravieţuitor al grupului Ogoranu; familia lui Remus Sofonea, din Drăguş şi Vasile Bucelea din Viştea de Sus, cel care l-a îngropat pe Remus Sofonea în curtea lui Olimpiu Borzea. Pe drum, s-au mai facut popasuri la troiţele ridicate pentru Nicolae Petraşcu, Horia Sima, Eugen Raţiu, Olimpiu Borzea şi pentru toţi cei din reţeaua de sprijin „Viştea”, a grupului Ogoranu; la mormintele preotului Ioan Glăjar, al doctorului Stanciu, al arhimandritului Teofil Pârâianu şi al lui Nectarie Ciolacu, partizan în Munţii Dobrogei. Întreaga activitate s-a finalizat duminică, în comuna Mândra, cu un parastas în memoria Comandantului Horia Sima şi a fratelui său, Eugen Raţiu.

Toţi cei care mai sunt în viaţă nu cer nimic pentru ei, nu-şi atribuie titulaturi laudative şi afirmă doar „că, atât cât au putut, şi-au făcut datoria”, mulţumind lui Dumnezeu că le-a oferit prilejul.

Glasul şi privirea lor, într-o armonioasă aglutinare, relevă atribute ale românităţii, străine de bezna prezentului. Astfel, se poate cuantifica amploarea pagubelor nemateriale acumulate în nefastele decade, care au succedat al doilea război mondial. Acum când destui conaţionali, care trec cu vederea rocada disimulată a lui decembrie ‘89, se raportează nostalgic la perioada cu măreţe realizări materiale, le putem înşira ceea ce, cu adevărat, am pierdut prin venirea comunismului. Am pierdut dragostea şi devotamentul care au însoţit-o pe o femeie 5, 10 sau 20 de ani în aşteptarea soţului încarcerat. Am pierdut curajul şi vibraţia sentimentului datoriei faţă de neam, care îi determină pe cei ce au suferit torturi si umilinţe să rostească cu fermitate, că dacă şi-ar relua existenţa, acelaşi drum al rezistenţei ar alege. Am pierdut preţuirea aproapelui, care pe unii i-a determinat să accepte ani de temniţa pentru că i-au sprijinit cu alimente pe cei care se indentificau ca fiind duşmani ai poporului. În schimb, am generalizat trădarea, care, devenind mod predominant de existenţă, conceptual, a căzut în desuetudine. Ce reforme educaţionale sau ce programe de instruire profesională, demarate prin fonduri europene, ne vor reda virtuţile pe care le-am avut cândva, imprimate în conştiinţă?

Am vrea sa afirmăm că, în prezent, pragul casei foştilor luptători e trecut constant de români care vor să-şi cunoască trecutul şi se străduiesc să-şi însuşească virtuţile ancestrale. Am vrea să afirmăm că televiziunile ”mult prea libere”, alături de scremutele „scrisori pentru România” ale localnicilor oropsiţi din Roşia Montană, redau măcar telegrame din lupta şi suferinţa celor implicaţi în rezistenţa împotriva bolşevizării. Am vrea să afirmăm că umanitara Uniune europeană, în urma memoriului pentru studierea si condamnarea crimelor comunismului, adresat la CEDO de către foştii deţinuti politici, a demarat o anchetă, fie ea şi tardivă, concomitent cu desfăşurarea, prin intermediul instituţiilor sale, a unor activităţi de păstrare a memoriei victimelor şi de condamnare a crimelor contra umanităţii săvârşite în comunism. Nimic din toate acestea nu putem constata! Toţi cei care au supravieţuit aplicării perceptelor „liturghiei inverse a lui satan” se sting pe rând, smeriţi şi demni. Au stat dârji într-o perioadă în care satanizarea era în marş pe pământul ţării. Stau şi acum, atâţi cât mai sunt, privind cu amărăciune cum România riscă să nu mai aibă nici cine să o conducă pe ultimul drum.

Istoria oficială se codeşte să-i recunoască. Elevii şi studenţii care populează instituţiile de învăţământ, altă istorie trebuie să studieze, la alte suferinţe trebuie să suspine şi alte modele au de urmat.

În final, părutu-s-a nouă, celor care am privit în ochii înlăcrimaţi ai eroilor că, poate nu o fi cu bănat, dacă pe pagina de internet a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, alături de ghiduri si ordine de aprobare a programei de studiu a holocaustului, s-ar regăsi şi o umilă şi dosită broşură care să-i amintească, aşa, în treacăt, pe necunoscuţii care au îndrăznit să nu accepte, aclamând instaurarea „democraţiei populare”. Nu de altceva, dar sunt milioane de glasuri care strigă din pământul înstrăinat noii uniuni, că pentru populaţia care nu-i cunoaşte, pentru populaţia care-şi huleşte propria ţară, pentru populaţia care emigrează în masă sau pentru milioanele ei de copii avortaţi, şi-au stricat rânduiala, şi-au făcut uitate drepturile şi şi-au dat viaţa.

Alexandru Costache