Trăim o vreme a războiului: între culturi, între valori, între credinţe. Trăim o vreme a războiului: nevăzut, nedeclarat şi, cu toate acestea, prezent. Trăim, iarăşi, în plină contradicţie: pare că, pe măsură ce ne străduim să unim într-o singură „Odă a Bucuriei” culturi, valori şi credinţe, în curgerea tăcută a vieţii lor, dincolo de parada unionistă de la suprafaţă, acestea îşi înteţesc diferenţele. Şi cum ar putea fi altfel, din moment ce primul lucru pe care îl dăm la o parte când începem o discuţie este tocmai adevărul? În dezbaterea publică, mai ales, dar şi în societate, politică şi chiar filosofie, suntem îndemnaţi să punem adevărul la o parte pentru a ne putea, chipurile, înţelege; pentru a nu accentua diferenţele; pentru a nu supăra pe nimeni, pentru… pentru… pentru… De aici, noua corectitudine politică – neo-limba minciunii; de aici, această societate multiculturală europeană, în care orice cultură poate intra – cu condiţia de a nu intra cu adevărat. Ea nu se poate construi decât pe permanenta excludere a adevărului din sânul ei: pentru că simpla adiere a acestuia ar duce la prăbuşirea principiului ei de funcţionare – minciuna.
Aceasta este esenţa construcţiei multiculturale, aceasta este şi esenţa construcţiei politice europene: putem accepta şi spune orice, numai nu adevărul! Oare putem spune că toate religiile sunt adevărate şi că toate conduc la adevăr? Putem, şi suntem chiar invitaţi să o facem! Oare putem batjocori orice lucru sfânt, în numele libertăţii? Putem, şi ni se recomandă chiar! Oare putem spune că avortul este un drept al femeii, un simbol al demnităţii şi libertăţii ei? Cu atât mai mult! Oare putem spune că homosexualitatea este un stil obişnuit de viaţă, la fel de obişnuit precum oricare altul? Putem, şi trebuie să o facem – riscăm chiar sancţiuni, dacă nu! Oare putem spune că singura adevărată valoare e umanismul? O, dar suntem lăudaţi dacă o facem – abia aşa intrăm în clubul european!
Oare putem însă spune că homosexualitatea e un păcat, că avortul e o crimă strigătoare la cer, că multiculturalismul e o fanfaronadă, că fundamentul civilizaţiei europene e creştinismul? Nu, nu şi iarăşi nu! Putem îmbrăţişa orice sărbătoare, orice religie – numai pe cea autentic creştină nu! Putem îmbrăţişa orice sistem moral sau imoral şi orice stil de viaţă, numai pe acela care spune „păcatul bate la uşă, ci tu biruieşte-l” sau „fereşte-te de rău şi fă binele” – nu!
Fundamentul construcţiei europene: anticreştinismul tacit sau făţiş
Iată, ca exemplu, noua agendă europeană lansată în septembrie anul trecut pentru anul 2011-2012, editată de Comisia Europeană pentru elevii europeni şi distribuită gratuit în şcolile din întreg spaţiul U.E., în aproximativ trei milioane de exemplare. Bogat ilustrată, agenda trece în revistă sărbătorile mai multor religii – mozaică, musulmană, hindusă etc. – împreună cu câteva date informative despre ele; e trecută chiar şi ziua U.E. – 9 mai. Dar se „uită” să se amintească ceva despre sau să se treacă în calendar creştinismul ori vreo sărbătoare creştină – ca şi cum nici n-ar exista! Ca şi cum Europa s-ar fi născut acum 200 de ani! Reacţia Poloniei, a Italiei şi a câtorva deputaţi francezi a fost imediată, condamnând „ateismul agresiv” al birocraţilor unionali. În treacăt fie spus, din partea eurodeputaţilor noştri nu s-a auzit nimic, ca şi cum şi noi am exista de la 1859 încoace, iar nu de mai devreme…
Deşi Comisia Europeană şi-a cerut silit scuze prin comisarul responsabil, John Dalli, ea a refuzat totuşi să retragă agendele din şcoli. Cf. Europadiary.fr Atitudinea aceasta nu ar trebui să ne mire, ţinând cont de războiul purtat împotriva menţionării moştenirii creştine în textele fondatoare ale U.E.: această Uniune a fost gândită, s-a construit şi se impune împotriva gândirii şi moralei creştine. Acesta e adevărul pe care orice europarlamentar, eurobirocrat şi comisar european trebuie să-l cunoască pentru a putea urca scara devenirii europene şi a face parte din clubul european. Însuşi cuvântul „european” – obsesiv repetat, pentru a ne intra bine în cap! – a devenit sinonim cu anticreştinismul, fie prin omisiune tacită (cum e cazul agendelor U.E.), fie prin opoziţie făţişă.
Oare cum altfel am putea cataloga opoziţia majorităţii europarlamentarilor faţă de un proiect lituanian de lege care încerca să-i pună pe copii şi tineri la adăpost de discursul licenţios şi, implicit, faţă de propaganda homosexuală? Mai exact, pe data de 19 ianuarie a.c., Parlamentul European a emis o rezoluţie propusă de grupurile socialist, ecologist, liberal şi comunist din Parlament (ceea ce s-a numit „Europa roz”), prin care Lituania era pusă la zid pentru încercarea de a condamna „promovarea publică a homosexualităţii” în intenţia de a-i proteja pe cei mici. Acestei îngrijorări a elitelor politice lituaniene, „Europa roz” i-a răspuns cu o altă îngrijorare – cea a încălcării „libertăţii de expresie şi de manifestare” a paradelor şi publicităţii homosexuale. În viziunea europarlamentarilor, „în viitor, paradele homosexuale ar trebui permise peste tot, iar minorii ar trebui să poată accesa în mod liber informaţii despre homosexualitate”. Cf. Brusselsjournal.com, 22 ianuarie 2011
Noile valori europene
„Toleranţa”, lupta pentru promovarea „identităţii de gen” şi împotriva discriminării pe motive de orientare sexuală, a „transfobiei” şi a „homofobiei” – toate acestea fac parte din pantheonul noilor valori ale Europei, valori impuse prin instituţiile europene şi enunţate în textele fondatoare ale Uniunii. Modul în care se impun aceste valori este însă grăitor pentru tipul de regim totalitar care se întrevede. E o luptă dusă pe toate planurile împotriva înţelesurilor, instituţiilor, educaţiei şi moralei tradiţionale.
Să luăm, ca exemplu, termenul „homofobie”. Prin confuzia intenţionată între homo (om) şi homosexual, propaganda homosexuală a reuşit să impună în societate o implicaţie sofistă: de acum înainte, orice critică la adresa homosexualităţii şi a propagandei sale va fi tratată ca un atac implicit la adresa umanităţii. Are loc astfel o redefinire a termenilor şi a identităţii lor – mai ales a termenilor cu puternică încărcătură identitară, pentru a opera mutaţii de mentalitate şi a revoluţiona astfel codurile sociale. Grupurile minoritare şi, mai ales, cele cu un discurs ideologic revoluţionar devin acum – prin această basculare a înţelesurilor identitare şi comunitare – reprezentantele recunoscute ale umanităţii. Excluderea celor ce se opun acestor mutaţii, îndeosebi a creştinilor, din posturile publice, apoi din societate şi în cele din urmă din umanitate, este implicită şi devine tot mai evidentă.
Restructurarea societăţii trece prin revoluţia sexuală
Această mutaţie trebuie să fie însă infiltrată şi impusă în mentalul colectiv prin educaţie. Educaţia e arma privilegiată a oricărei ideologii – implicit, şi a acestei noi ideologii a revoluţionării naturii umane prin sexualitate, în general, şi printr-o sexualitate aberantă, în special. De la Marchizul de Sade şi Revoluţia Franceză, apoi într-un mod mai sistematic de la Freud (în Europa) şi Alfred Kinsey (în S.U.A.) şi, în sfârşit, de la revoluţia sexuală din mai 1968, natura umană a fost redefinită în funcţie de sexualitatea sa aberantă. Omul e organul său sexual şi modul în care se raportează la el – dincolo de plasa de vorbe care ni se întinde prin sloganuri ca „libertate şi toleranţă”, aceasta e viziunea asupra omului pe care U.E. a adoptat-o şi vrea să o impună.
Este grăitor faptul că cei ce până mai ieri purtau steagul revoluţiei sexuale sunt astăzi politicieni de vază ai Uniunii. E celebru cazul conducătorului ecologiştilor europeni, Daniel Cohn-Bendit, care a fost acuzat în 2001 de pedofilie, pe baza unor mărturii făcute de acesta în cartea sa din 1975, Marele Bazar. Cohn-Bendit descrie aici jocurile sale pseudosexuale cu copii, fără să nege că ar fi mers şi mai departe. În urma revoluţiei sexuale, anii ’70 ai secolului trecut au fost peste tot în Europa, dar mai ales în Franţa şi Germania, teatrul unor experimente sexuale de neînchipuit până atunci. Discursul public era mult mai făţiş decât acum: de pildă, publicaţia franceză Le Monde făcea loc în paginile sale unor scriitori pedofili sau care încercau să facă pedofilia acceptabilă. În Germania s-a încercat o revoluţionare a sexualităţii, prin lanţuri de grădiniţe în care copiilor nu numai că li se predau ore de educaţie sexuală explicite, dar acestea erau puse şi în practică – fie între copii, fie între copii şi adulţi! S-a încercat chiar distrugerea tabuurilor sexuale prin practicarea incestului între părinţi şi copii, lucru care a întâmpinat o rezistenţă instinctivă tocmai din partea părinţilor care-şi aduseseră copii la aceste grădiniţe. Cf. Der Spiegel, 2 iulie 2010
Restricţiile morale pe care tradiţia le impunea asupra sexualităţii erau văzute ca arme inhibitorii în vederea controlului social, aşa că eliberarea de tradiţie şi de constrângerile ei – şi, implicit, eliberarea societăţii de vechea lume – trebuia să se facă printr-o eliberare sexuală. Ceea ce s-a încercat în anii ’70 ai secolului trecut într-un mod mai brutal şi mai făţiş, se face acum mult mai insidios, dar mai sistematic şi mai general, prin cursurile de educaţie sexuală şi prin retorica libertăţii şi toleranţei.
Revoluţia sexuală …
Ca de obicei, Marea Britanie este în avangarda acestei mişcări. Aici, un nou plan de învăţământ va încerca să infiltreze teme homosexuale în întreaga programă şcolară. Iată proiectul, aşa cum ni-l înfăţişează cei de la Lifesitenews.com: „Programul va include referinţe la homosexualitate şi transsexuali în cadrul lecţiilor de matematică, design şi tehnologie, limbi, geografie şi ştiinţe. Lecţiile de limbi vor încuraja elevii să folosească un vocabular dezvoltat de către lobby-ul politic homosexual. În cadrul lecţiilor de ştiinţe, elevii vor putea studia speciile de animale în care masculul are rolul predominant în creşterea puilor, precum pinguinii regali şi căluţii de mare, iar dezbaterile se vor putea concentra pe «structuri de familie diferite». La geografie, elevii vor putea examina transformarea cartierului San Francisco Castro dintr-unul populat de muncitori irlandezi în primul «cartier al homosexualilor» din lume”. În cadrul lecţiilor de matematică, unul dintre promotorii noii curricule, David Watkins, recomandă ca atunci „când ai o problemă de matematică, de ce trebuie să fie implicată o familie heterosexuală, sau o fată şi un băiat? De ce nu doi băieţi şi două fete?” În continuare, el susţine: „Nu se pune problema predării sexualităţii homosexuale, ci e vorba despre imagini şi despre expunerea copiilor la ideea că există şi alte tipuri de oameni în lume”.
Sofismul acestei ultime remarci şochează raţionamentul oricărui om de bun simţ: expunerea copiilor la astfel de imagini şi idei e implicit o încurajare a sexualităţii homosexuale, iar deprinderea copiilor cu această nouă viziune asupra lumii are rolul fie de a câştiga adepţi, fie de a omorî sau a stinge din faşă orice gând sau atitudine antihomosexuală! Aceasta e metoda tipică a oricărei ideologii totalitare, fie ea comunistă, nazistă sau, iată!, sexuală şi homosexuală…
Petru Molodeţ
Sursa: http://familiaortodoxa.ro
