Omul având o îndoită natură nu merge întotdeauna pe calea care urcă. Dimpotrivă calea care coboară fiind mult mai uşoară este mai la îndemână şi deci mult mai bătută. De aici a venit credinţa că aşa e firesc, că aşa trebuie să fie. Natura omului a fost pecetluită cu semnele păcatului.
Din această rătăcire, din această neputinţă şi uitare omul poate fi scos prin exemplul sfinţeniei. Mult mai preţuit şi urmat în trecut, mult mai nesocotit şi îndepărtat astăzi, sfântul este cel mai mare înnoitor de suflete şi vremuri.
Sfântul trezeşte conştiinţa la o viaţă noua, la o altă viaţă decât aceea a deprinderilor noastre zilnice, sfântul deschide o cale de ascensiune, nebănuită şi totuşi atât de umană, făpturii acesteia uitate în propria sa rătăcire, ademenită de chemările ascunse ale unui pământ încă nebiruit.
Sfinţenia este o mustrare permanentă adusă înclinărilor decadente ale omului. Sfinţenia fixează un punct luminos, cel mai înalt pe cerul spiritualităţii noastre, prin care preţul vieţii de aici se măreşte. Apropierea de el ne face să încercăm cele mai bogate experienţe şi mai pure frumuseţi.
Sfântul este omul pentru care sens înseamnă trăirea conştientă şi voluntară a unei realităţi permanente şi desăvârşite; sfântul este omul dăruit lui Dumnezeu. De aceea treapta cea mai de sus a omeniei este sfinţenia; e locul din care omul nu-şi mai poate dori mai mult.
În acest fel sfântul, pare că urăşte şi neagă tot ce aparţine lumii acesteia. E numai o aparenţă înşelătoare. Sfinţenia nu înlătură lumea aceasta întrucât ea este ceva făcut, ci numai urâtul din ea, elementul negativ. Sfântul iubeşte lumea aceasta întrucât este creaţie divină şi participă la divinitate.
Sfinţenia desprinde omul de lumea noastră numai în ce are ea trecător, supus morţii.
Sfântul trăieşte aici permanenţele; el luptă şi birue lutul din om, îl birue în gândul şi fapta sa înălţându-se până în sferele pure ale unei lumi transcendente.
Sfântul se defineşte prin cuprinsul său de viaţă, prin participarea la divinitate. Pentru a ajunge aici este nevoe de o iniţiere şi de o practică proprie. Sfinţenia cere în adevăr aplecarea lui Dumnezeu asupra creaturii sale în fiinţa căreia produce schimbări, dar totodată cere din partea omului o sforţare continuă către această împlinire spirituală. Sfinţenia înseamnă eroism, înseamnă ştiinţă experimentată şi disciplină a tuturor virtuţilor.
Sfinţenia nu se cucereşte printr’o trăire nefirească, nedefini- ’o trăire nefirească, nedefini- o trăire nefirească, nedefinită, lipsită de disciplină, ci dimpotrivă ea presupune o mare disciplină, atât de mare încât am putea-o numi cea mai riguroasă. Ascensiunea prin asceză, rugăciune şi transfigurare, ascensiunea prin participarea la realitatea divină nu se poa-te îndeplini decât prin cea mai aspră şi mai strânsă disciplină spirituală.
Sfinţenia este semnul originarelor puteri şi frumuseţi în om.
Acolo unde apare sfântul apare şi omul nou, omul adevărat.
Nu putem crede că lumea aceasta poate deveni o lume de sfinţi, dar credem că sfântul este unul din înnoitorii ei, cel mai mare şi esenţial, credem că prezenţa unui astfel de exemplar uman între noi este o mare binefacere, poate cea mai mare.
Sursa: http://bucovinaprofunda.wordpress.com
