Tendinţele globaliste, nivelatoare, erodează tot mai mult identitatea popoarelor lumii. E vremea instituţiilor suprastatale, a construcţiilor gen UE, care e în plină desfăşurare, sau chiar a perspectivei mai îndepărtate -dar enunţată deja- a unui “guvern mondial”. În contextul interdependenţelor tot mai accentuate, suveranitatea ţărilor mici şi mijlocii devine fatalmente tot mai limitată. Se poate spune fără a greşi, că unul din principalele roluri ale statului, acela de a fi o pavăză ocrotitoare a identităţii naţionale, e periclitat de această evoluţie. Diversitatea şi specificul ţin acum mai degrabă de alte domenii decât cel politic, ele supravieţuind erodării lor sistematice doar pe acel teren unde rădăcinile sunt aproape imposibil de smuls. Moştenirea istorică există, chiar dacă acum se manifestă mai degrabă pe planul atracţiilor turistice cu care se mândreşte fiecare ţară în parte. La fel, cu tradiţiile sale culinare, folclorice, religioase, etc. Există apoi limba, unde popoarele care ţin la puritatea lingvistică, cum sunt francezii, se opun din răsputeri invaziei de neologisme şi “englezisme”.
Acest specific nu poate fi nivelat în niciun fel, căci tocmai el dă sarea şi piperul unui continent sau chiar a unei lumi unite în diversitate. Pentru a conserva o evidenţă nu e nevoie decât de bun-simţ, de aplecare către firesc şi de o câtime de empatie pentru propriile valori şi nu neapărat de ideologii politice explicite, de tip naţionalist. Următorul exemplu pendulează pe muchia dintre modernizarea pragmatică şi snobismul aberant, depinde de care parte ne situăm. Vom vedea dacă utopia va putea învinge realitatea, dacă această “aliniere la standardele europene” este într-adevăr un pas înainte spre “civilizaţie” sau doar o maimuţăreală ridicolă. Testul practic este cel care îşi va spune ultimul cuvânt. E vorba de recenta modificare de către CFR (nu ştiu zău ce-o fi fost în mintea celor care l-au iniţiat şi l-au girat) a denumirii tradiţionale a trenurilor româneşti, vechi de când calea ferată pe plaiurile noastre. Astfel, bătrânul “personal” îşi va moderniza numele în “regio”, tradiţionalul “accelerat” în “interregio”, iar “rapidul” se va metamorfoza în “intercity”. Vagoanele vor rămâne desigur, tot cele tradiţional-româneşti, spoiala se produce doar la nivel de nume. Va fi existat poate şi un calcul material, anume că odată cu schimbarea numelui, sporim “pe hârtie” calitatea serviciilor şi putem alinia pe şest, odată cu denominaţia, şi preţurile la “standardele europene”.
În tot cazul, măsura este o bătaie de joc şi un dispreţ elementar faţă de o identitate care -de bine, de rău- ne caracterizează de o sută şi câteva zeci de ani. În mintea şi în mentalitatea populară vor rămâne desigur tot vechile nume, se vor face asocieri şi comparaţii cu acestea, care nu vor putea fi eradicate cu uşurinţă din conştiinţa colectivă a românilor. Comparând cele două perspective, a “guvernului mondial” şi a “Europei unite”, există atât puncte comune, cât şi deosebiri radicale. Se spune că ambele au în spate planurile unei “oculte masonice”, care urmăreşte să domine întreaga lume. Nu comentez aici această teză în niciun fel. Observ doar că între cele două proiecte există diferenţe substanţiale. Primul, cel al “guvernului mondial”, este o utopie crasă şi absolut nefastă. Ce ar putea avea în comun de pildă ţările europene cu cele aparţinând altor tradiţii şi culturi, pentru a intra împreună, de bunăvoie şi în cea mai deplină “frăţie” sub aceeaşi umbrelă? Adică alături de ţările islamice, de China, de Israel, de ţarile africane, de SUA, etc? Ce ne leagă de toate acestea? Amintirea vreunei tradiţii sau religii comune? Amintirea vreunui proiect comun în istoria înregistrată în cronici, altul decât ideea mitologică a acelui turn Babel din illo tempore? Răspunsul este: nimic!
Pe de altă parte, în ce priveşte o Europă unită, există un precedent în imaginarul colectiv. Iar arhitecţii acestui proiect au ştiut să convingă în numele său pături largi ale popoarelor europene. E vorba de nostalgia oikumenei, a imperiului creştin, din care au făcut parte cândva toate popoarele de azi, trecute între timp prin stadiul firesc al emancipării naţionale. E adevărat, ideologia actualului proiect european e una trunchiată, care se dispensează în mod ostentativ de elementul creştin din plămada popoarelor europene. Dar sufletul acestor popoare rămâne acelaşi, veşnic consecvent cu sine însuşi, indiferent de valurile istoriei care trec peste el. În vremuri de criză se poate vedea atât solidaritatea în cadrul unei naţiuni, dar se poate cimenta şi o soartă comună pentru un continent care împărtăşeşte aceleaşi valori. Ţelul unei Europe unite poate fi, dacă este formulat ca atare, şi un proiect sfinţit şi binecuvântat de Dumnezeu, cu toate că ispita contrară este astăzi din păcate mult mai actuală.
Tentative ale unei unităţi la nivel european au fost multe, atât înainte cât şi după imperiul roman creştin. Toate s-au prăbuşit în cele din urmă pentru că nu au ştiut să ţină cont în mod corect de factorul naţional, de conştiinţa de sine care tocmai se forma în sânul popoarelor europene. Pe de altă parte, tentativa din secolul trecut a unei “Europe naţionaliste” a eşuat în primul rând datorită ignorării factorului creştin şi a exacerbării fatale a tendinţelor hegemonice germane. Dar proiectul a existat şi trebuie menţionat ca atare. Şi atunci ca şi acum, britanicii au făcut o notă discordantă, cu veşnica lor teamă faţă de “ordinea continentală” impusă de germani. Ambele naţiuni se manifestă aici conform unor constante istorice, dincolo de ideologiile momentului.
Există puncte de vedere care insinuează chiar faptul că actualul proiect al UE ar fi “copiat” după cel nazist şi că o serie de tehnocraţi germani au fost implicaţi în ambele proiecte, atât la începutul anilor ’40, cât şi după război, în anii ’50. Se aduc o serie de argumente reale, dar teza principală, după care în spatele ambelor războaie mondiale cât şi a actualului proiect european ar sta nici mai mult nici mai puţin decât o “conspiraţie” a unui cartel industrial german pare excesiv de simplificatoare şi neconformă cu întreaga complexitate a factorilor istorici şi politici 1. Pe de altă parte, un document referitor la proiectul european al Germaniei naziste 2 ne prezintă o multitudine de amănunte despre ideea acestuia. Chiar dacă eliminăm din el tot ce ar putea fi considerat “ideologie naţionalistă”, vom constata într-adevăr multe asemănări cu raporturile de forţe din Uniunea Europeană de azi. Filosofia germană de atunci, de atunci încoace şi de acum a fost în permanenţă aceea de a realiza o contrapondere la excesele capitalismului liberal de tip anglo-saxon. Încât nu e de mirare de ce asistăm la un etern conflict de interese între britanici, cu al lor centru londonez al tranzacţiilor şi speculaţiilor financiare, şi ţările Europei continentale, care doresc mai multă stabilitate.
Anglia şi-a asumat dintotdeauna rolul central într-un imperiu colonial de întindere mondială, acea uniune de state care formează Commonwealth-ul, în vreme ce Germania s-a considerat dintotdeauna drept “inima” atât geografică, dar şi cea care dă ritmul Europei continentale, fie doar la nivel economic şi financiar (care astăzi constituie însă elementul dominant). Naţiunile se manifestă în mod consecvent cu identitatea şi rostul lor, dincolo de orice ideologii sau regimuri politice. Ideologiile pot doar exacerba sau se pot servi de unele din aceste aspecte, care ţin însă de fiinţa mai profundă a oricărui popor.
În cele din urmă însă, vorbe goale sunt atât ideea unui “stat federal european” de sorginte iluministă, a cărui (necesară) dimensiune universalistă ignoră planul religios, cât şi ideea unei “Europe a naţiunilor”, care, ignorând acelaşi plan, riscă să degenereze, cum s-a mai întâmplat, într-o “lege a junglei”, dominată de interesele celui mai puternic. Aceasta pentru că mai devreme sau mai târziu, se va intra într-o criză morală.
Singurul ideal valabil poate fi doar cel al unei “Europe a naţiunilor creştine”.
E adevărat că nu există încă un proiect concret în acest sens, nici o coaliţie importantă de forţe care să-l susţină. Dar cel puţin pot fi afirmate acele aspecte care lipsesc actualei construcţii europene pentru a-i da o consistenţă reală, dincolo de planul economic sau material care nu epuizează toate dimensiunile condiţiei umane. Într-unul din discursurile sale adresate unui public american, Soljeniţîn compara tentativa comuniştilor de a explica fiinţa umană ca fiind un produs exclusiv al factorilor sociali cu tentativa unui chirurg de a executa o operaţie delicată cu … satârul. Mutatis mutandis, la fel stau lucrurile cu acel ipotetic homo europaeus al zilei de mâine. El nu va putea fi produs în retortele experimentului social. Aşa cum a eşuat experimentul est-european dirijat cândva de la Moscova, aceeaşi soartă îl paşte şi pe cel dirijat acum de la Bruxelles.
Dimensiunea spirituală creştină este singura care poate asigura un echilibru continental şi poate împiedica abuzul de putere, iar nu democraţia electivă, care funcţionează doar la nivelul statelor. Indiferent la care variantă a Europei unite ne-am raporta (inclusiv la cea actuală), cetăţenii europeni nu vor putea să-şi aleagă reprezentanţii de la vârf. Modelul american nu poate fi transplantat în Europa, unde la temelia oricărei construcţii trebuie să stea naţiunile în specificul şi diversitatea lor. Iar dacă repezentanţii la vârf nu pot fi aleşi, puterea lor va trebui să fie limitată, una pur administrativă. În recenta criză a monedei comune s-a putut observa că soluţionarea acesteia (nu discut acum cât de fragilă sau de durabilă) nu s-a făcut prin decizii ale birocraţiei supranaţionale bruxelleze, ci prin negocieri directe între şefii de stat. Puterea, chiar dacă limitată instituţional, poate fi exercitată uneori chiar nelimitat, înlăuntrul libertăţii pe care aceste cadre o permit. Se iveşte astfel prima ispită nefastă, cea a abuzului malefic de putere. Aceasta pentru că întotdeauna va exista o direcţie sau alta în care exercitării autorităţii nu îi sunt impuse limite. A doua ispită nefastă poate proveni din tentativa, oricât de raţională ar părea, de a elimina posibilitatea primeia pe cale pur birocratică, iar nu prin schimbarea lăuntrică a omului. E utopic să crezi, aşa cum fac mai ales intelectualii de stânga, că poate exista un sistem perfect, care prin “automatizarea” şi reglementarea sa instituţională perfectă, ar face imposibile abuzurile. Un asemenea sistem ar anula de fapt libertatea umană, ar fi unul de-a dreptul demonic, totalitar. Mai mult, atunci sistemul însuşi ar deveni “idolul” la care toţi ar fi siliţi să se închine, ar deveni el însuşi o cruntă dictatură, sub teroarea ameninţării unei pretinse dictaturi alternative.
Ambele ispite ale puterii pot fi evitate doar prin lupta cu răul din sufletul omenesc dusă cu mijloacele sfinţitoare pe care le oferă Biserica. Nu există o altă cale, pur omenească, de a stârpi rădăcina metafizică a răului care stă la originea abuzurilor generate de puterea absolută.
În contextul de ieri ,“statul naţional” era cea mai bună pavăză de apărare a identităţii şi garanţie de dezvoltare firească a fiecărei naţiuni conform specificului propriu. În lumea “globalizată” de mâine, acest rol pare a fi jucat cel mai bine de o confederaţie de state naţionale (iar nu un suprastat federal) unite printr-un fundament creştin. (Totuşi: un imperiu creştin de tipul celui medieval romano-catolic nu poate fi nimic mai mult decât o relicvă istorică, inadecvată contextului actual).
Sigur că o Europă creştină este acum doar un ideal îndepărtat, căci popoarele Europei de azi, mai ales cele din apus, nu prea mai au decât amintirea creştinismului de odinioară. Dar, în orice caz, în structura lor sufletească mai sunt încă încrustate elemente ale tradiţiei religioase care le-a modelat identitatea vreme de atâtea secole. Crăciunul şi Paştele încă mai sunt sărbătorite peste tot în Europa. Identitatea popoarelor europene, cu aceste rădăcini spirituale comune, cuprinde în ea şi nostalgia istorică a unei unităţi care să le respecte diversitatea.
Spre ideal tindem, pragmatismul ne dictează paşii imediaţi. Dar trebuie să avem o viziune, un ţel către care să tindem. Iar ţelul nu poate fi nici jungla unei Europe haotice, a naţiunilor fără Dumnezeu, unde cel mai puternic face legea, nici sterilitatea unui suprastat menit să niveleze în mod voit şi artificial tot ce e specific, prin crearea unei monoculturi golite de orice substanţă. Ce trebuie să facă adepţii viziunii unei “Europe a naţiunilor creştine” în contextul de azi? Să stea pe margine, sau să saboteze cum pot proiectul actual, sperând în sinea lor la colapsul acestuia, pentru ca pe ruinele sale să purceadă la edificarea idealului propriu? Să se manifeste deci pentru un autohtonism izolaţionist, scârbit de modul în care “eurocraţii” de azi tind să aseptizeze tot ce ţine de tradiţii şi identităţi, mergând de pildă până la schimbarea denumirilor bătrânelor noastre trenuri sau până la interzicerea metodelor tradiţionale de tăiere a porcului? Sau să fie pentru conştientizarea deplină a indentităţii şi misiunii istorice proprii, luptând pentru acestea în cadrele care (deocamdată) există şi care cuprind destinele întregului continent european? Mai poate o naţiune din Europa de azi să-şi conceapă destinul istoric fără nicio legătură cu destinul celorlalte naţiuni europene? Pot fi ignorate acele permanenţe europene care am văzut că transcend ideologii şi epoci istorice?
Mai pe scurt: demolăm (cu mintea, cu gândul, cu cuvântul) tot ce se zideşte acum, pentru ca pe ruine fumegânde să rezidim totul de la început? Sau încercăm, pe măsura slabelor noastre puteri, să captăm forţele existente la nivelul colectiv ale neamurilor (care acum sunt captate de alţi factori) şi să le punem în lucrare pentru înnobilarea spirituală a unei cauze înspre care acestea se mişcă deja? Desigur, aceasta presupune credinţa în imposibilitatea desfigurării depline a identităţilor naţionale, indiferent cât s-ar încerca, cât şi nădejdea în miracolul unui ajutor venit de sus. Ţinând cont de raportul de forţe actual, ideea unei alternative constructive la actualul proiect european pare o utopie. Mai realiste ar părea baricadele atitudinii eurosceptice. Totuşi, până la urmă drept “utopică” s-ar putea vădi tocmai actuala construcţie, care nu ştie să ţină cont de anumite realităţi metafizice şi spirituale indestructibile: identităţile naţionale şi revelaţia creştină.
Într-o serie de articole viitoare voi încerca să prezint viziunea unui autor care a meditat asupra unui destin european bazat tocmai pe aceste realităţi.
Referinţe:
1. http://www.relay-of-life.org
2. http://archiv.thingnetz.org/frei/Buecher%20vor%201945/Nationale%20Wirtschaftsordnung%20und%20Grossraumwirtschaft%20-%202.%20Jahrbuch%20%281942%29.pdf
Bogdan Munteanu
Sursa: fgmanu.ro
gasesc pan-europenismul mult mai atractiv pe termen lung. Trebuie sa observam mersul lumii, caci nu sunt vremile supt noi ci noi supt vremi nu?
De aceea trebuie sa privim situatiunea pe plen global. Avem de luptat pe viitor cu puteri foarte mari si foarte bine organizate. Deocamdata tarile europene, asa cum sunt ele fac fata puterilor mari dar pe viitor cum vom putea sta stavilar amenintarii chineze, indiene, etc. Nu vorbim doar de o chestiune economica, sa privim concret, in India spre exemplu populatia nu mai poate fi oprita iar spatiul lor nu este suficient supravietuirii, asa ca o idee razboinica de a extinde spatiul vital va fi extrem de populara pe viitor, orice am vrea sa credem noi. Europa trebuie sa puna punct emigratiei externe, si acordarii cetateniei persoanelor ex europene provenind din tari cu situatie demografica dezastruoasa. Deasemeni dreptul stramosesc trebuie sa inlocuiasca dreptul pamantesc in toate tarile europene, iar Europa trebuie sa activeze ca un element unitar in ceea ce priveste politica internationala.
Cred intr-o europa unita, cred in pastrarea traditiilor fiecarui popor, si cred in unitate europeana, in nici un caz nu cred in multiculti si alte tavaluge culturale inventate de comunisti si atei.