România, mai este a noastră?!

de Sorin ANDREI, sorinandreitr@gmail.com

Se vede la televizor, în ultimele săptămâni, o încercare de normalizare a atitudinii presei în calitatea ei de formatoare de opinie a poporului – vorbim despre campania numită ”România este a noastră”. ”România este a noastră, a celor mulţi, a celor ce muncim, a medicilor, muncitorilor şi ţăranilor, a oamenilor frumoşi şi corecţi, a copiilor noştri care vor să trăiască într-o ţară curată şi prosperă” şi dă-i, şi zi-i, şi intră pe internet şi să vezi acolo câte categorii sociale sânt evocate de românii care visează frumos şi speră că, vreodată, minunea asta chiar s-ar împlini!

Ce frumos sună aceste, din păcate, deziderate, pentru că astea sânt, deziderate şi nu realităţi. Pentru că visul durează doar câteva secunde după care aceleaşi televiziuni, sau site-uri, sau ziare, te readuc cu picioarele pe pământ şi constaţi că România nu este nici pe departe a celor deja pomeniţi. Nu, nu! România este în continuare, şi parcă de la zi la zi tot mai pregnant, a ţiganilor cu cefe groase şi nespălate de care atârnă lanţuri de 10000 de euro bucata făcute din furt, înşelăciune, cămătărie, pornografie, trafic cu tot ce este ilegal şi, mai presus decât orice, prin mită, prin mituirea tuturor celor care ar fi trebuit să-nfunde de mult puşcăriile cu ei, a şmecherilor care n-au în acte decât vreo casă de-a lui tac-su şi-a lui mă-sa ridicată acum cincizeci de ani dar care în realitate învârt milioane de euro prin tot felul de afaceri ilicite, a baronilor (locali, sau centrali, dacă asta mai contează), care şi-au strâns sute de milioane, sau de ce nu miliarde, exclusiv din afaceri cu statul, adică din bugetul public susţinut din ”banul văduvei”, şi a politicienilor, această pecingine, acest cancer generaliat pe corpul României actuale, care fie ”operează” cot la cot cu primii, fie se consideră mai ”morali” şi acceptă, vezi Doamne, doar mita oferită de primii pentru a le oferi acestora protecţie. A ăstora este România, dragi români. Degeaba visăm frumos, zece secunde, pentru că apoi ne izbim, iară şi iară, de acelaşi perete implacabil, degeaba strigăm prin pieţe publice ”jos ăla”, ”jos ăia”, pentru că ei tot ceea ce ştiu fac, degeaba punem presiune pe cei care ne conduc acum spre a pleca pentru că vor veni ceilalţi care ne-au mai condus şi care au fost idem cu ăştia. Degeaba. România nu mai este de mult a nostră, ci aproape exclusiv a acestor criminali economici – politicieni venali şi corupţi, afacerişti veroşi, speculanţi de toate felurile – care, toţi, au acelaşi imens păcat, anume manipularea frauduloasă a banului public.

Unde îi întâlneşti pe aceşti ucigaşi ai propriului popor? În primul rând în partidele politice gen FSN (că ce altceva este PSD-ul şi PDL-ul?!), PNL, PC, UNPR, UDMR (o adunătură a ungurimii care are o singură ţintă – ruperea Ardealului de România!), şi-mprejurul acestora, roind ca niste muşte în jurul ”rahatului” ştiind că acolo este dedulcirea. A ăstora este România. În continuare. Nimic nu-i sperie, nimeni nu-i opreşte. Nici n-ar avea cine pentru că hora interesului personal, sau de grup, în detrimentul celui naţional, sau al poporului, este imensă. Toţi, de la vlădică la opincă, sânt mânjiţi şi ca să ne lămurim bine faţă de dimensiunile dezastrului numit manipularea frauduloasă a banului public, tot mass-media este cea care demarează un alt proiect, anume urmărirea şi darea în fapt a primarilor din mediul rural îmbogăţiţi peste noapte.

Iată, stimaţi români, ăştia, nederanjaţi de nimeni până acum, au reuşit în zece – cincisprezece ani să strângă averi pentru care orice familie de afacerişti din vestul cel de unde am importat capitalismul şi democraţia a trebuit să trimită în cealaltă lume câte cinci – şase generaţii, dacă nu chiar mai mult. Cum au reuşit ai noştri această devansare demnă de cartea recordurilor? Simplu de tot – manipulând fraudulos banul public, banul de care trebuia să te bucuri tu, eu, şi, desigur şi el, dar într-un cu totul alt mod, iar vârful de ”producţie” pentru aceşti ”lupi tineri” este dat de perioada în care înspre ei au început să curgă laptele şi mierea fondurilor europene.

Aici, neputându-mă abţine, trebuie să menţionez un fapt pentru care îmi cer scuze că vi-l prezint ca pe un lucru ce, personal, l-am prevăzut ca urmând să se întâmple. Ei bine, după ce au trecut primii ani de la marea păcăleală din decembrie ’89, constatând că în România nu se întâmplă nimic bun pentru popor, unii dintre noi au devenit, conform firii noastre, din nou entuziaşti, sperând că odată cu intrarea în ţară a banilor de la străini (ce atunci erau doar anunţaţi), lucrurile se vor schimba radical. ”Nu se poate, domnule, este clar că noi nu sântem în stare să ne gospodărim, dar nici n-avem cu ce. Să vină odată banii de la europeni pentru că numai investind astfel de sume vom scoate ţara din impas”!!! (măcar de-ar fi venit de la europeni, dar ei mai sânt şi de pe la alţi tăiaţi împrejur).

Atunci, în faţa acelor speranţe deşarte dar frumoase, mai că nu-mi venea să-i contrazic, deşi eram aproape sigur că deabia după venirea respectivilor bani, politicienii noştri, înconjuraţi de toţi lacheii lor, îşi vor da, pe deplin, arama pe faţă. De unde aveam acel simţământ? Doar din temerea că ei, cei deacum, îi vor imita până aproape de perfecţiune pe predecesorii lor din anii în care cel mai carismatic politician român al tuturor timpurilor, Corneliu Zelea Codreanu, le striga din tot sufletul lui de român jertfelnic pentru interesul naţional să nu mai fure banul public. Din păcate, lucrurile s-au repetat ca şi trase la indigo. Se fură la Bucureşti, se fură în prefecturi şi în consiliile judeţene, se fură în primăriile comunelor rurale, vorba lui Petre Ţuţea. Se fură peste tot şi se fură banii poporului, banii cu care oamenii, care fac aceşti bani, ar putea trăi mai bine; nu ca nişte nababi, nu ca nişte opulenţi, ci doar mai bine şi atât. Aceşti oameni, care, repet, fac banii pe care îi fură toţi criminalii economici de care am vorbit, au dreptul garantat de statul social român, ca acele sume să fie cheltuite în interesul şi spre binele lor, iar dacă, din cauze independente de voinţa poporului, bugetul ţării devine insuficient pentru a asigura o viaţă socială decentă şi firească, cureaua trebuie strânsă, normal, dar trebuie strânsă în egală măsură şi de talpă şi de frunte.

Ce să zică biet românul care n-are bani nici măcar pentru a se deplasa până la un medic, când aude cum cei trimişi de el să-l reprezinte, să-l conducă spre mai bine şi să-i apere interesele, strâng averi de zeci de milioane de euro, prin rapt, în câţiva ani?! Ce să zică atunci când banii veniţi de la creditorii României, pe care tot el îi va returna dar care ar fi trebuit să-i facă şi lui viaţa mai uşoară, sânt furaţi de aceeaşi spilcuiţi care numai de interesul poporului să n-audă?! Şi cu toate astea el se entuziasmează, măcar odată la patru ani, că-i va fi şi lui mai bine. Şi se duce la urne şi votează; dar cu cine, că-s toţi o apă şi-un pământ, iar ”binele nu se face până nu se strică răul”, zicea Vladimirescul.

Ei, cine va strica acest imens rău, şi cum? Poate vreun tânăr inspirat, gen Domnul Tudor, sau alţi Căpitani români, care să ridice iarăşi gloata şi care jertfindu-şi, precum toţi marii noştri martiri, chiar şi mântuirea, va da, din nou, România românilor.

Da, dar pentru ca acesta să se ridice, POPORUL ROMÂN trebuie să-i creeze condiţii, trebuie să-i facă pârtie, iar pentru aceasta el, poporul, are nevoie de multă, multă trezvie atunci când are de-a face cu politicienii care, de fapt, îi hotărăsc soarta. Dacă va vrea asta şi dac-o va cere de la Dumnezeu, o va avea şi-atunci va putea să strige cât îl vor ţine puterile: România este a noastră, a oamenilor frumoşi, corecţi şi cu frică de Dumnezeu.

Doamne ajută.