Despre situaţia învăţământului

de Georgeta SIMA

În condiţiile actualei crize care nu a ocolit nici un domeniu, se resimte acut si criza educaţiei, iar starea sistemului de învăţământ este o permanentă dispută intre decidenţii de specialitate si masa largă a truditorilor de la catedră. In timp ce primii dau asigurări ca toamna 2011 oferă invăţământului românesc o şansă unică – realizarea unei anumite ordini în învăţământul superior şi plecarea pe noua structură a celui preuniversitar prin Legea Educaţiei Naţionale nr.1 din 2011, dascălii se confruntă cu probleme grele şi grave. Una dintre acestea este subfinanţarea întregului sistem, deşi prin această lege educaţia ar trebui să primească 6% din PIB începând cu 01.01.2012, subfinanţare cu efecte imediate în ceea ce priveşte lipsa fondurilor pentru achitarea utilităţilor şi pentru achitarea salariilor – situaţii de neacceptat ca cele de curând din Harghita. Dotarea deficitară a şcolilor ca şi  degradarea nivelului de trai al salariaţilor din învăţământ este o consecinţă a aceleiaşi subfinanţări. Lipsa de dialog şi instaurarea unei forme de dictatură mascată, prin măsurile unilaterale pe care le ia actualul ministru întreţin starea de tensiune în cadrul sistemului. O mare problemă o reprezintă blocarea posturilor în unităţile de învăţământ şi lipsa acută de personal. Creşterea numărului de elevi din clasă nu este o măsură care să faciliteze performanţa. Mult prea frecventele schimbări legislative privind educaţia au afectat puternic stabilitatea sistemului împiedicând maturarea unor reforme iniţiate anterior. Programele şcolare încărcate precum şi orarul elevilor încărcat au condus la scăderea rezultatelor aşteptate.

Conform ultimului sondaj de opinie realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie din Cluj (IRES),  afirmaţia „Sistemul românesc de învăţământ este unul performant” atinge doar 43% din acordul unui eşantion naţional format din 1423 de repondenţi în timp ce 54% îşi exprimă dezacordul privind acest aspect, lucru deloc îmbucurător. Impresia generală nefavorabilă este întărită de ideea că învăţământul nostru este centrat prea mult pe informaţie şi prea puţin pe formarea de competenţe, este prea teoretizat în defavoarea aplicabilităţii practice. Acest aspect este determinat de mai multţi factori: pe de o parte, explozia informaţiei ştiinţifice aglomerează programele şcolare,  impunând introducerea cel puţin a unei ore în plus la anumite discipline – după dorinţa profesorilor, pe de altă parte, toată lumea doreşte decongestionarea materiei, regândirea planurilor de învăţământ, a programelor şi manualelor în vederea eliberării elevului de sub dictatura informaţiei fără început şi fără sfârşit, prin care fiecare disciplină şcolară urmăreşte să formeze aproape un specialist în domeniul respectiv.

Părerea că profesorii sunt rigizi, corupţi, nu îţi fac treaba la clasă, slab pregătiţi, admonestând fizic şi moral elevii pe care-i împing spre meditaţii, a întrunit acordul a mai mult de jumătate dintre repondenţi, conform aceluiaşi sondaj de opinie al IRES Cluj. Categoric, există şi astfel de persoane, care nu se ridică la înălţimea menirii de educator, de formator, din cauza cărora imaginea întregii categorii socio-profesionale este afectată şi care reprezintă parte a problemei sistemului de învăţământ. Dar lumina sistemului de învăţământ vine de la profesorii care-i învaţă pe elevi să înveţe, căci profesorul este ca o lumânare care arde pentru a lumina cu învăţătură mintea şi sufletul elevilor săi. Cei mai mulţi dintre cei care rezistă în condiţiile dificile ale actualului sistem de învăţământ se identifică cu modelul dascălului adevărat apostol, care a îndurat sărăcie şi batjocură, care a trecut printr-un vifor de nemulţumiri şi vorbe rele şi care totuşi a izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea. Rămâne un simbol al desăvârşirii în meseria sa Domnul Trandafir, care „ne-a învăţat rugăciuni care erau aşa de frumoase, deşi nu le înţelegeam bine, ne-a învăţat să credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastră, ne-a învăţat multe, ca seminţele bune ce au înflorit bogat mai târziu”.

Din fericire, cei mai mulţi profesori sunt cei care nu şi-au pervertit sufletele, care tratează elevul ca partener de educaţie şi nu doar de instrucţie, care-şi depăşesc permanent propriile probleme şi chiar limitele ridicate de vârstă pentru a ţine pasul cu tinereţea şi pentru a înţelege carenţele elevilor lor.

Atâta timp cât a învăţa mai înseamnă şi o relaţie profesor-elev, iar contextul se mai cheamă „şcoală”, în faţa omului chemat să dăruiască sentimente şi cunoştinţe ar trebui să ne aplecăm cu respect, indiferent de situaţia învăţământului.