Se va repeta Mişcarea legionară? După Cristoiu, şi Nicolae Breban vorbeşte frumos despre Mişcarea Legionara

În articolul Se va repeta Mişcarea legionară?, din Adevărul de astăzi, Ion Cristoiu – la nici un an de când a fost taxat aspru de poliţia gândirii a CNA-ului, reia chestiunea amplului fenomen politic şi spiritual interbelic.

De această dată, jurnalistul nu face decât să analizeze poziţia unui alt om de cultură, Nicolae Breban, care la recenta lansare a unei cărţi a vorbit în termeni pe care nu mulţi confraţi de breaslă cutează să îi folosească despre Mişcarea Legionară. Chiar dacă Breban nu a uitat să fie şi corect politic, menţionînd „aspectele negative” ale Legiunii, gestul său e totuşi singular într-o lume intelectuală care a făcut un modus vivendi din abdicarea de la menirea sa în schimbul unui blid de linte.

Ceea ce ne surprinde, şi ne face să ne întrebăm totodată, „Qui prodest?” (veţi înţelege: „cine să fie oare în spatele acestei mutări?”), este categorica delimitare a potenţialului curent de inspiraţie legionară de modelul „dominat de Corneliu Zelea Codreanu”, de cel „aparţinînd lui Horia Sima”. Artificialitatea antagonismului „codrenism”/”simism”, ca de altfel a celor două concepte în sine, poate fi înţeleasă de orice om care se va apleca obiectiv peste istoria grea de suferinţe a legionarilor.

Şi atunci, putem avea motive să bănuim o nouă lucrătură a celor care nu doresc o Mişcare legionară unitară, puternică, întemeiată pe Adevărul istoric?

Dar vă lăsăm să citiţi materialul – interesant în esenţa lui – publicat azi de Ion Cristoiu.

Florin Dobrescu

buciumul@yahoo.com

Buciumul.ro

________________________________________

SE VA REPETA MIŞCAREA LEGIONARĂ?

Ion CRISTOIU, Adevarul, 2.0ct.2011

Nicolae Breban crede într-o repetare în viitor a momentului interbelic Mişcarea legionară, cel dominat de Corneliu Zelea Codreanu, şi nu cel aparţinând lui Horia Sima.

„Nu, nu ne temem că, aşa cum o cred unii exegeţi, neînţelegând-o, această «mişcare», ea s-ar putea repeta; nu, deoarece suntem aproape siguri că ea se va repeta într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. În «ea» se află «încapsulat» prea mult adevăr, mai bine-zis o prea mare sete sau voinţă, nu… de putere, ci de înţelegere a «ceea ce suntem»!”

Afirmaţia de mai sus, niţel şocantă prin caracteru-i apodictic, nu aparţine unui fost legionar, nici măcar unui stâlp al Noii Drepte. E lansată  de nimeni altul decât Nicolae Breban, scriitor, eseist, publicist, conducător de gazete, într-un cuvânt, o personalitate a vieţii noastre intelectuale, recunoscută prin modernitatea şi, de ce nu?, chiar cartezianismul gândirii. Locul acestei afirmaţii: volumul recent apărut, „Aventurierii politicii româneşti”. Din câte se poate desluşi din lectura volumului, Nicolae crede într-o repetare în viitor a momentului interbelic Mişcarea legionară, cel dominat de Corneliu Zelea Codreanu, şi nu cel aparţinând lui Horia Sima – pentru că identifică în acest moment o tresărire de proporţii a nevoii româneşti de afirmare a identităţii naţionale. Fără a micşora aspectele negative ale Mişcării legionare ca moment precis în Istoria României, Nicolae Breban vede drept esenţă a acestei organizaţii: „Înaintea celor patru dictaturi care i-au urmat în istoria contemporană a României, Mişcarea legionară pare unica deţinătoare a unei voinţe reale, curate, de înnoire, de «moralizare» a vieţii politice – atât de actuale azi! – de conştientizare a unei anumite «misii» a Românului, ce curge prin veacuri şi de care au vorbit nu puţin paşoptişti sau corifei ai Şcolii Ardelene.”

Cuvintele frumoase despre Mişcarea legionară în varianta sa codrenistă ar putea stârni bine cunoscuta indignare a celor mereu şi corect îngrijoraţi de perspectiva revenirii în viaţa românească a antisemitismului cu valenţe criminale. Aşa cum am mai scris, ca orice moment istoric mai complicat, cel întruchipat de Mişcarea legionară nu poate fi redus la o singură notă. De aceea, ori de câte ori cercetători şi eseişti încearcă să evidenţieze şi notele pozitive ale Mişcării, indiscutabil, nu înseamnă că ei sunt de acord şi cu cele negative. Un asemenea adevăr e valabil şi pentru eseul lui Nicolae Breban. Denunţând aspectele negative ale Mişcării – apelul la crima politică, de exemplu -, autorul remarcă şi comentează drept note pozitive: formarea ei de jos în sus, consecvenţa într-o idee, dar mai ales credinţa – e drept, iluzorie – ­într-un destin mult mai spectaculos  decât în realitate al României de după Unirea cea Mare. Când vorbeşte de o repetare în viitor a Mişcării legionare, Nicolae Breban nu vizează repetarea organizaţiei dintre cele două războaie, ci apariţia  unei organizaţii sau a unui partid care, asemenea Mişcării, se va forma de jos în sus, va reuşi să atragă de partea sa minţi strălucite ale tinerei generaţii de intelectuali şi, îndeosebi, va da curs unei credinţe sincere, profunde, în rolul deosebit al naţiunii române în lume. Eu însă aş adăuga notelor înfăţişate de autor ca posibil de a se repeta în viitor şi una amintită de el doar în treacăt: voinţa reală, curată, de înnoire, de moralizare a vieţii politice.

Am stârnit indignarea bolşevică a multor talibani ai democraţiei afirmând la emisiunea „Profesioniştii” a Eugeniei Vodă că extraordinara putere de seducţie exercitată de Mişcarea legionară în rândurile tinerilor de la vremea respectivă şi-a avut cauza în polemica subînţeleasă sau făţişă cu tarele politicianismului interbelic: imoralitatea, corupţia, oportunismul, traseismul.

Asistăm azi la o tot mai mare distanţare a tinerilor, dar chiar şi a maturilor de politică, văzută, după douăzeci de ani de democraţie mai mult sau mai puţin originală, ca un teritoriu al negustoriei morale, al alianţelor făcute şi desfăcute peste noapte, al demagogiei folosite pentru câştigul electoral. Ceea ce Nicolae Breban numeşte o repetare a Mişcării legionare ar putea fi nu numai o acţiune pornită de jos în sus, concentrată pe cultivarea orgoliului naţional, dar şi una în care Onoarea, devenită fel de a fi, va lua locul miş maşurilor tipice partidelor politice româneşti din ultimii 20 de ani.