ION MOTA si VASILE MARIN – Martiri ai Miscarii Legionare! 76 de ani de la jertfa lor muceniceasca

La 23 de ani de la căderea comunismului, istoria adevărată a neamului nostru ne este în continuare ascunsa. Mass-media înstrăinată otrăvește zilnic tineretul roman promovând mediocritatea și non-valorile, în timp ce adevăratele modele de viață, eroii martiri ai acestui neam, sunt date uitarii.

Ionel Moța și Vasile Marin au fost doi Legionari români care în 1937 au uimit întreaga Europa prin vitejie, credința și jertfa supremă. Aceasta este povestea lor:

În 1936, conflictul ireductibil dintre stânga bolșevică și dreapta naționalistă, mocnind în întreaga Europă, erupe cu putere în Spania, unde comuniștii și anarhiștii, încurajați de victoria obținută de Frente Popular în luna februarie a aceluiași an, declanșează un val de greve, dezordini și violențe. Împotriva acestor încercări de subminare a statului, generalul Francisco Franco organizează lovitura de stat militară la care se vor ralia toate forțele naționaliste. Urmeaza un război civil devastator care va dura aproape trei ani.

În România, politica pro-sovietică a lui Titulescu este din ce în ce mai contestată de majoritatea populației. Ca urmare, la 29 august 1936, acesta e constrâns să demisioneze din funcția de ministru de Externe. Repulsia românilor fața de comunism și neîncrederea față de Rusia sovietică determina opinia publică să privească cu interes evenimentele ce se derulau în Spania, majoritatea situându-se de partea forțelor naționaliste conduse de generalul Franco.

Războiul din Spania are un ecou deosebit în inima lui Ionel Moța, unul dintre intemeietorii Mișcării Legionare și numarul doi în ierarhia Mișcării. Ca fiu de preot și credincios creștin, nu putea să nu se cutremure la aflarea atrocităților pe care comuniștii le săvârșeau împotriva Bisericii Catolice în Spania: preoți uciși și răstigniți în batjocură, călugarițe violate, altare și icoane profanate, mănăstiri arse din temelii? Prin viziunea sa profund mistică asupra lumii, Moța întrezărește în lupta dintre naționalism și comunism înfruntarea eternă dintre Bine și Rău, dintre Biserica lui Hristos și armatele roșii ale satanei.

Pentru el, plecarea pe front devine mai mult decât o datorie, o dureroasă necesitate: “Se tragea cu mitraliera in obrazul lui Hristos. Se clătina așezarea creștină a lumii. Puteam noi să stăm nepăsători?” își motivează el gestul într-o scrisoare adresată părinților. Ionel Moța cere și primește încuviințarea conducătorului Mișcării Legionare, Corneliu Codreanu, de a pleca să lupte în Spania.

Dar pe la mijlocul lui Noiembrie, Vasile Marin află de inițiativa lui Moța, de plecarea legionarilor în Spania.

Nu mai are astâmpăr, vrea să plece și el în Spania, vrea să plece cu orice preț.

Se roaga de Căpitan – el care nu se rugase și nu ceruse nimănui nimic, niciodata. Insista să fie lasat să plece. Capitanul se codește, nu sunt destui bani. Atunci Marin din sărăcia lui, din apriga, din amarnica lui sărăcie găsește 5.000 de lei, se împrumută cu cinci mii de lei, îi aduce la sediu și cere să i se dea voie și lui să plece. Cu ironia lui amară spune domnului General: “Vreau să fiu al șaptelea sicriu”.

De ce voia să plece Vasile Marin? Ce îl mâna? Cine-l chema? Ne-a spus-o în cele cateva rânduri din scrisoarea adresata soției sale la 23 Noiembrie 1936:

“N-am facut actul acesta din disperare sau aventură ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generației noastre. L-am facut cu același drag ca și cum ar fi fost vorba de țara mea “.

Iata de ce a vrut să plece Comandantul legionar Vasile Marin. Iată ultimele lui gânduri de o simplitate, o măreție, o noblețe antică. A plecat împreună cu Moța, a dormit în același pat cu el pe vapor, a stat în aceeași camera cu el la Toledo.

Între acești doi oameni, atât de deosebiți ca temperament, se închegase o legătură frățească, o legătură care pornea de atunci, de la Jilava, de când stătuseră toți trei împreună cu Sterie Ciumetti, o legătură care avea să-i duca îmbrățișați în mormânt.

Mulți legionari ar fi dat orice ca să-i însoțească în această Cruciadă. Însa lipsa fondurilor și previzibila împotrivire a guvernului față de o expediție de amploare au făcut ca Legiunea să trimită pe front o echipă alcătuită din numai șapte oameni. Șapte, însa, dintre cei mai de seamă, toți comandanți legionari: Ionel Moța, Gheorghe Clime, Nicolae Totu, Vasile Marin, preotul Ion Dumitrescu Borșa, Bănică Dobre și prințul Alexandru Cantacuzino. În fruntea lor, generalul Gh. Cantacuzino, erou al primului razboi mondial.

Expediția legionară pleaca din București la 24 noiembrie 1936, trecând prin Polonia, Germania – pentru a ocoli teritoriul Franței pro-comuniste a lui Leon Blum – continuându-și călătoria pe mare pâna în Portugalia, de unde, la 5 decembrie trece în Spania devastată de razboi, la Salamanca. Acolo, la Cartierul General al lui Franco, cei șapte se înrolează în Legiunea Străină Spaniolă (Tercio). Toți refuză gradele de ofițeri la care aveau dreptul, alegând să lupte ca simpli soldați în linia întâi.

Legionarii se disting prin curajul lor în lupte, câștigând admirația confraților de arme.

În ziua de 13 ianuarie 1937, Compania 21 din Legiunea Străină (la Veintiuna) se afla cantonata la Majadahonda, la 15 kilometri de Madrid după o lună de zile în care n-avusese parte de odihna. Trupele republicane (guvernamentale), sprijinite de brigăzile internaționale (voluntari comuniști din toate țările), își concentrează tancurile, artileria grea și grosul infanteriei chiar în acest punct al frontului, încercând străpungerea lui. Luptele care urmeaza sunt deosebit de grele. Alecu Cantacuzino surprinde tabloul de coșmar în amintirile sale intitulate “Pentru Hristos”:

“Bubuitul devine năucitor. Vâjâitul gloanțelor și schijelor ne amețește. Exploziile obuzelor ne acoperă cu pământ. Tancurile au avansat pana la 500m de noi, ascunzandu-se într-o vale. Acum înainteaza șirurile comuniste”.

Ionel Moța ne strigă: “- Dacă suntem înconjurați, nu cade nimeni prizonier. Murim toți împreună.” Sunt ultimele cuvinte care ni le-a spus.

Peste câteva clipe numai, explozia unui obuz, direct în tranșeea în care Moța și Marin preluaseră controlul asupra mitralierei abandonate de servanți, și doboara la pământ curmându-le instantaneu viețile. Așa cum tot Alecu Cantacuzino își amintește, ca un ultim și suprem simbol, de sub haina sfâșiată a lui Moța se vad culorile drapelului romanesc, pe care îl încinsese peste cămașă, sperând să poata defila cu el pe strazile Madridului eliberat.

Ecoul produs în țară de vestea morții celor doi eroi este impresionant. Dupa ce primesc onoruri militare în Germania, corpurile lor neînsuflețite, purtate de un tren mortuar, intra pe teritoriul României și trec prin toate provinciile țării, oprind în orașele mari. Moța și Marin se sacrificaseră în numele poporului român și acesta trebuia lăsat să-și cinstească martirii. Peste tot, mulțimi de oameni îi întâmpină, au loc emoționante slujbe religioase. Când convoiul funerar ajunge la 11 februarie la București, întreaga țară cunoaștea povestea lor.

La ceremonia funerară, desfășurată la biserica Sf. Ilie Gorgani din București, participă peste o suta de preoți, în frunte cu Mitropolitul Nicolae al Ardealului, șaisprezece mii de legionari și mai mult de o suta de mii de români veniți din toată țara. La ceremonie iau parte și reprezentanții Italiei, Germaniei, Japoniei, Spaniei naționaliste, Poloniei și Portugaliei.

 

Jertfa celor doi “cruciați ai poporului român” este cinstită de cele mai mari nume ale culturii românesti interbelice, în frunte cu Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Mircea Eliade. Chiar Nicolae Iorga, deși adversar politic al Mișcării Legionare, îi omagiază în articolul său “Doi băieți viteji”.

Sursa: Apologeticum

Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu: Apel la post și rugăciune pentru ziua de 13 Ianuarie