Între ROMÂNISM şi catolicism

Discuţia încinsă între dl. Nae Ionescu şi dl. Iosif Frollo, în coloanele ziarului «Cuvântul», pe tema compatibilităţii dintre românism şi catolicism a stârnit un pasionat interes, datorită felului în care s-a pus problema şi manierii distinse în care s-a dezbătut. N-a lipsit, fireşte, nici la acest elegant matsch gălăgiosul şi îngâmfatul public din galeria «Unirea», cu chiuiturile, cu înjurăturile, cu raţionamentele lui copilăreşti, public spre care nu trebuie să privească spectatorul de gust, pentru a nu-şi deforma impresia de stimă reciprocă, de joc superior ce se degajează din încrederea celor doi.

Dl. Nae Ionescu susţinea că România şi catolicismul sunt realităţi incompatibile, aşa încât un român devenit catolic nu mai e român, dacă a devenit real catolic, şi nu numai cu numele şi cu voinţa. Pentru că român însemnează o anumită structură spirituală, formată de-a lungul istoriei, în care structură spirituală există ca parte integrantă sau esenţială Ortodoxia, unul din factorii istorici care au plămădit sufletul românesc aşa cum este el azi. Şi conchidea „a fi român… Înseamnă a fi şi ortodox”. În acelaşi fel în care, de pildă, animalul cal este şi patruped.

D-nul Iosif Frollo, faţă de această argumentare, a supus noţiunea de român unei analize pentru a afla care sunt notele esenţiale ale ei, fără de care nu poate exista român şi care nu trebuie să se mai afle în fiinţa nici unui alt popor, cu alte cuvinte ce face din român ca el să fie român. În fruntea acestei analize, domnia sa a ţinut să distingă între notă esenţială şi notă integrantă, declarând că ultima nu e necesară în fiinţa unui lucru, chiar dacă o pierde, acel lucru continuă să fie ceea ce este şi acuzând pe dl. Nae Ionescu de imprecizie, că amestecă integrant cu esenţial, când vorbeşte de locul Ortodoxiei în sufletul românesc. Ajutat de această distincţie, dl. Frollo stabilea că esenţial în noţiunea de român este numai locul şi limba, fixând definiţia românului astfel: „Este român orice om originar din România, care vorbeşte româneşte şi n-a cunoscut ascendent în familie care să fi vorbit altă limbă”. Ortodoxia este numai un element integrant în fiinţa neamului românesc şi, ca atare, poate fi pierdută şi înlocuită cu altă confesiune sau religie, fără ca prin aceasta românul să înceteze a mai fi român.

Argumentarea d-lui Frollo pare, la primul moment – caracteristic argumentărilor catolice – stringentă; propoziţiile par că derivă consecvent una din altă. La o examinare mai atentă, însă, succesiunea logică nu ni se mai prezintă reală, decât oarecum între concluzia privitoare la notele esenţiale din noţiunea român şi cea despre neesenţialitatea notei ortodox în acea noţiune. Dar şi aci numai restrângând la un înţeles formal locul şi limba, deşertându-le pe acestea de viaţa lor şi păstrându-le numai forma noţională, viciu congenital al cugetării catolice de hocus-pocus, forţă teribilă scolastică ce dă silogismelor lor atâta stringenţă pentru naivi, dar emanând din ele în acelaşi timp şi nu ştiu ce senzaţie de neadevăr, de nepotrivire cu realitatea evidentă, de şmecherie.

Dar să urmărim pas de pas dezvoltarea d-lui Frollo. Toată străduinţa domniei sale se concentrează ca să distingă între notă esenţială şi integrantă. Spre scopul acesta se serveşte de exemplul-imagine, oferit de d-nul Nae Ionescu, cal cu patru picioare. Şi zice: cele 4 picioare nu sunt o notă esenţială a calului, cum crede dl. Nae Ionescu, ci una integrantă, pentru că nu cele 4 picioare fac acest animal să fie cal şi-l disting prin aceasta de orice alt animal, ci cu totul altceva, ce se găseşte la toţi caii şi ce nu se mai găseşte la niciun alt animal. Cele patru picioare sunt numai o notă integrantă care completează noţiunea cal. Aşa şi cu Ortodoxia. Dacă ea ar fi o notă esenţială în noţiunea român, ar trebui s-o aibă toţi românii şi să n-o mai găsim la niciun alt popor, oricine este român ar trebui să fie şi ortodox şi oricine este ortodox ar trebui să fie şi român.

Sofisticăria acestei argumentări e uşor de demascat. Să spună domnul Iosif Frollo dacă există vreun cal normal cu trei picioare, dacă există vreun om normal fără inimă sau cap, dacă nu sunt astfel de exemplare monştri, aşadar nu cai sau oameni. Domnia sa a dat drept criteriu pentru notele integrante ale unei noţiuni schimbarea, pierderea şi înlocuirea lor. Să spună domnul Frollo dacă-şi poate schimba un cal numărul picioarelor, dacă evoluează la om numărul mâinilor. Nota 4 picioare este dar esenţială calului; dacă nu noţiunii, cel puţin realităţii cal. Şi noi lăsăm noţiunea d-lui Frollo şi tuturor fiilor spirituali ai lui Toma d’Aquino, rămânând noi pe lângă realitate. Să mergem mai departe. Cele patru picioare ale calului, inima omului, se mai găsesc şi la alte vietăţi din lumea aceasta; are şi câinele şi boul 4 picioare. Şi, cu toate astea, nici unul din acestea nu devine prin însuşi acest fapt cal. Aci culmina zâmbetul triumfător al d-lui Frollo şi chiotele d-lui Augustin Popa din galeria «Unirea»; poftim: bulgarii sunt ortodocşi şi, cu toate astea, nu sunt români. Dacă aveau puţină răbdare ar fi văzut că e cu putinţă în realitate, dacă nu în noţiune, ca să mai aibă o notă a cărei esenţialitate, dacă vrei să-i zici aşa, nu se poate contesta unui anumit lucru, şi alt lucru. Pentru că există o mică deosebire între structura respectivului element la un lucru, şi al aceluiaşi element la celălalt lucru. În cazul nostru, pentru că există o mică deosebire între picioarele calului şi ale câinelui, între Ortodoxia românului şi a grecului.

Ştiu că voi fi acuzat că nu respect, în felul acesta, distincţia între notă esenţială şi integrantă, distincţie care, se va zice, la urma urmelor tot există, chiar dacă exemplele alese nu sunt proprii ca s-o exemplifice. Nu vreau să intru acum în această discuţie. În orice caz, pentru mine nu sunt dogme toate împărţirile şi para-împărţirile aristotelic-scolastice grefate pe planul separat de realitate al noţiunilor, ci caut să văd dacă împărţirea respectivă este la fiecare caz în parte potrivită cu realitatea. Una din greşelile nepermise ale argumentării d-lui Frollo a fost şi aceea de-a lua ca bază nediscutată distincţia ce există între nota esenţială şi integrantă, uitând că nu polemizează cu catolicii, ci cu ortodocşii.

Chiar dacă această distincţie s-ar dovedi principial valabilă, ea se va prezenta altfel în realitate. Nota esenţială nu va fi cum am văzut – ceva în afară de părţile care constituie, fie şi temporar, un organism fizic sau spiritual. Nota esenţială a calului nu va fi în afară de cele 4 picioare, de copitele, de părul lui, de inima, de capul lui, iar nota esenţială a sufletului unui popor nu va fi în afară şi deosebită de modul lui de cugetare, de simţire, de trăire a divinităţii, de datini etc. etc.

*

În lumina acestor consideraţii, să examinăm definiţia dată de dl. Frollo realităţii român. În această definiţie, spunea domnia sa, intră, ca note esenţiale, numai două, locul şi limba maternă, în cazul nostru ţinuturile locuite de români şi limba română. Numai acestea două sunt proprii tuturor românilor şi străine, laolaltă, oricărui neromân. Observăm şi-n această definiţie tendinţa catolică de-a simplifica realitatea, menţinân-du-se la exterior şi şematizând-o (schematizând-o, n.ed.) în noţiuni incolore, pe care să le poată mânui cum îi e voia. În felul acesta este român şi un evreu ce trăieşte în România şi ai cărui ascendenţi vorbesc de două generaţii exclusiv limba română. Evident însă că evreul respectiv nu va fi esenţial român, şi dacă totuşi e socotit în genere ca atare, aceasta se datoreşte numai faptului că s-a înglobat unui organism etnic cristalizat de multă vreme şi din a cărui viaţă specifică, de-acum se împărtăşeşte. Nu va înceta, de asemenea, de-a fi esenţial român odrasla unei familii româneşti stabilită de două generaţii în străinătate şi negrăind în familie limba română. Nu sunt români saşii dintr-un sat din jurul Sibiului, care vorbesc cu toţii de vreo două generaţii limba română, precum nu sunt secui românii din secuime care vorbesc numai limba secuiască.

Nu spunem că locul şi, mai ales, limba nu sunt elemente esenţiale în fiinţa unui popor şi că schimbându-se acestea nu-şi va pierde cu timpul un individ şi personalitatea sa etnică. Dar însuşi faptul că această personalitate durează încă un anumit timp şi după schimbarea locului şi a limbii, şi într-un grad tot mai mic totdeauna, dovedeşte că nu numai locul şi limba, sau nu schematic înţelese, sunt singurele şi prin ele înseşi notele esenţiale, ci şi, sau propriu-zis o anumită structură spirituală pe care locul şi limba o determină în oarecare măsură şi limba o exprimă parţial. Limba nu întrucât e mod de exprimare folosind anumite sunete în solidaritate ca alţii este un element important în sufletul unui popor, ci întrucât ea exprimă, în parte, un suflet unitar e un semn al lui, şi întrucât e unul din factorii care împreună cu alţii lucrează, asupra sufletului individual asimilindu-l celui colectiv al neamului. Limba, numai întrucât e un complex de idei, de idealuri, de sentimente cu o nuanţă specifică acelui popor, întrucât reoglindeşte un anumit suflet, e element esenţial al unui popor. Un român va exprima un suflet specific lui şi-n limbă străină, iar un străin care ştie româneşte încă nu se exprimă româneşte, pentru că încă nu şi-a plămădit un suflet românesc.

Dacă dar limba nu prin ceea ce-i sunet specific caracterizează un neam, ci prin aceea că exprimă o anumită structură sufletească, urmează că această structură e esenţială unui neam. Ne putem închipui că acest sistem de sunete s-ar putea înlocui cu un altul, fără ca structura sufletească să sufere prea mult, dacă ceilalţi factori de viaţă rămân aceiaşi; sufletul acelui neam va acomoda noul material de exprimare fiinţei sale. În afară de aceea, nu limba este unicul organ de manifestare a unui popor; există alăturea, cântecul, jocul, portul, obiceiurile sociale, riturile religioase până la o anumită măsură etc.

Dacă esenţial unei naţiuni este structura ei sufletească specifică, urmează că esenţial este orice factor istoric, geografic, ereditar care a intrat în acea structură şi există în ea determinându-i cursul de dezvoltare ulterioară. Nu numai locul geografic – cum spune dl. Frollo, căci altfel de ce n-au fost şi dacii, români, sau de ce n-au devenit şi secuii, români, ci un anumit sânge comun – fie el şi produs prin amestecări – şi aci nu vorbim de indivizii izolaţi care se încorporează din afară la fiinţa neamului formată gata – un trecut trăit solidar – nu alături, ca ungurii cu românii – cu toate amintirile şi urmele lui şi, în sfârşit, o continuare de vieţuire în această solidaritate. Acestea toate au format România. Şi toate sunt esenţiale, pentru că dacă numai unul ar fi lipsit, românii n-ar mai fi cum sunt.

Astfel stând lucrurile, evident că Ortodoxia este şi ea un element de bază în arhitectura sufletului românesc, este esenţial, dacă dl. Frollo vrea să vorbim în termenii domniei sale, pentru că dacă n-ar fi fost ea, e sigur că neamul nostru ar fi luat o altă direcţie spirituală, n-am mai fi fost cum suntem, ceea ce e echivalent cu, n-am mai fi fost ce suntem. Aceasta şi din motivul special că religia în viaţa unui popor nu e ceva de suprafaţă, o sumă de adevăruri obiective, care se suprapun sufletului cuiva pur extern, ca o pălărie pe cap, cum îşi închipuie dl. Augustin Popa, fidelul apostol al concepţiei acesteia mecanice despre religie a catolicismului universalist, ci un element care transformă într-un anumit sens tot sufletul cuiva nu numai în idealurile, afectele, preocupările lui, ci şi în modul lui de-a cugeta şi în toate manifestările practice, artistice, de fiecare zi şi epocale ale unui popor. Toată viaţa unui neam poartă pecetea religiei sale.

Ce-ar însemna acum ca neamul nostru să schimbe Ortodoxia cu catolicismul? Sau să ia în serios trecerea sa la catolicism şi să se străduiască astfel să desfiinţeze tot modul său de cugetare şi de viaţă sufletească, cu toate manifestările ei în extern, pentru că toate acestea poartă pecetea Ortodoxiei, sau să devină catolic cu numele, ca o parte din românii ardeleni, rămânând mai departe în toate resorturile lor sufleteşti anterioare, adică în realitate ortodocşi. Adică, sau a-ţi înstrăina şi fiinţa etnică, sau, dacă ţi-o păstrezi aceasta, a rămâne ortodox.

 Acestea sunt valabile, desigur, numai pentru cazul când între Ortodoxia română şi catolicismul universalist este o esenţială deosebire. În cazul acesta, cred, că sufletul românesc, prin nimic nu poate fi ştirbit mai mult, ca prin înlocuirea reală a Ortodoxiei cu catolicismul; nici chiar prin schimbarea locului sau a limbii sale.

Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE